De ce avem stenograme și ce învățăm din ele?

Prima tendință, ca simplu consumator de presă politică, când vezi noul set de interceptări telefonice făcute de instituțiile statului scurs în mass-media, este să te revolți. Ai tendința naivă de a-ți vărsa frustrarea pe încă o componentă a puzzle-ului, pe care oricum îl intuiai. În spațiul public fenomenul este oricum incontrolabil. Pe lângă frustrarea onestă, apare frustrarea disimulată și se despică firul în patru, în funcție de interesele celor ce explică evenimentul.

Pentru a ajunge la adevăr trebuie să înțelegem mecanica prin care, respectivele stenograme, nimic altceva decât reprezentări grafice ale unor convorbiri particulare, ajung în fața opiniei publice. Este esențial de înțeles cum, chestiuni care nu țin de interesul efectiv al unui dosar penal, pentru a cărui cercetare s-a și dat efectiv aprobarea de urmărire, sunt deconspirate, ajungând în presă. Există două metode probabile:

a. un demers jurnalistic de succes, prin care jurnalistul, ca vector activ, a săpat, ajungând la ele

b. mass media le-a primit pe masă, jurnalistul fiind doar un factor pasiv, care publică ce i se trimite de o sursă interesată

Deși ambele sunt perfect posibile, apariția stenogramelor cu impact politic ridicat par a ține, mai degrabă, de un modus operandi al actorilor politici, care se folosesc de orice argument au la dispoziție pentru a determina reacția opiniei publice, într-o direcție sau cealaltă. Un alt argument în favoarea “servirii” ar fi și perierea anterioară a respectivelor stenograme, ce se poate deduce din lectura lor. E clar, în situația de față, că dinamica convorbirilor este alterată pentru a-l lăsa pe Vîntu să monologheze. Pentru că, în opinia mea, metoda b este cea mai probabilă, o vom lua ca premisă în dezvoltarea ulterioară a acestui articol.

Ce se deduce la o citire superficială din aceste texte: mogulul de presă este manipulator, vulgar, dictator în toate ce-i aparțin, vede afacerea sa din media ca un instrument de protecție a intereselor sale financiare, și o spune frust și cinic. Se mai vede nivelul precar moral al managerilor din presă, care,  puși în fața opțiunii “take it or leave it”, de obicei optează pentru “take it”. Pe lângă aceste concluzii perfect legitime, dar simplificatoare, nu te poți să nu te întrebi cum de  concluziile, în care presa e o divizie disciplinată a “Hitlerjugend”, se potrivesc perfect în matricea imaginată de CSAT, unde presa-i o vulnerabilitate pentru stat. Astfel de stenograme nu fac decât să creeze un fundament de legitimitate pentru decizii greu digerabile altfel.

La întrebarea cine câștigă și cine pierde, imperativă pentru înțelegerea jocul în sine, există, cu siguranță, doi pierzători: partidele de opoziție și presa. Ambele sunt delegitimate, ultima din cauza subordonării directe la interesele subversive ale plătitorului de salariu și partidele de opoziție pentru relația prea apropiată, și aș putea spune chiar sincronizată, cu “interesele de business” ale mogulului cel nasol. Cine câștigă? Câștigă politic, în primul rând, datorită superficialității cu care vor fi interpretate respectivele stenograme, președintele republicii, care legitimează discursul său anti-moguli, aducător de voturi frumușele, îi pune pe gânduri pe indecișii, care ar fi basculat în favoarea opoziției și, în același timp, strânge rândurile falangei de susținători duri, a căror încredere se eroda pe măsură ce deciziile haotice și comunicarea dezastruoasă a guvernului deveneau frecvente.

Urmărind câteva spații favorabile președintelui Băsescu în special și PDL-ului în subsidiar, am observat că mulți comentatori au trecuseră de la o stare pozitivă, de încredere și apreciere la una negativă, de susținere din obligație, cum s-ar zice. Bineînțeles, rămăseseră și câțiva entuziaști, care priveau optimist orice mișcare a puterii, dar, în general, majoritatea trecuse de la “bine” la “răul cel mai mic”. Nimeni nu se îndoia de faptul că Băsescu era singura alternativă rațională, dar își pierduseră entuziasmul. Ei, bine, o confirmare a tezelor anti-mogulice, nu face decât să transmită un mesaj optimist în rândul “hardlinerilor”, exact cum s-a întâmplat și în timpul episodului “Geoană la spa”. Momentul de grație divină primit de Băsescu în ajunul alegerilor a scos din case câteva procente bune de votanți față de cei din primul tur, care, alături de cei ce întorseseră armele în seara dezbaterii, i-au asigurat lui Traian Băsescu o victorie pe muchie, recuperând în jur de zece puncte procentuale, în doar o săptămână. Cam asta ar trebui să se întâmple și acum și, probabil, momentul a fost ales pentru a coincide cu lansarea “moțiunii de cenzură” depusă de PSD. Dacă există fundament în cuplarea celor două evenimente, înseamnă că puterea a ajuns la concluzia că opoziția chiar își dorește să determine căderea guvernului, ipoteză de lucru destul de improbabilă consider eu.

Pe de altă parte, validarea ca reale și credibile a respectivelor stenograme, poate ridica anumite probleme pentru cei care ar trebui în mod normal să beneficieze politic de pe urma lor. Un comentator a observat o vulnerabilitate greu de mascat logic, în rechizitoriul monolitic împotriva lui Vîntu și al aliaților săi.

“Eu totusi sper ca stenogramele astea sunt pure inventii. Ca daca nu sunt, atunci

S. O. VÎNTU: Băi, tati, noi, adică eu aveam o relaţie de non combat cu Băsescu. Războiul real a început cu Băsescu din momentul în care a apărut pe Realitatea Tv două fete cinci palate şi am început să ne luăm de Ioana Băsescu, să o f… pe aia în gură până la loc comanda, chestie care l-a deranjat pe părintele Ioanei Băsescu în mod vizibil, spunând: Păi, f… morţii mă-ti, una vorbim, başca ne înţelegem, mi-o tragi pe la spate

Mi s-ar parea extrem de grav ca presedintele Romaniei sa fie una vorbit si inteles cu acest infractor.
Trebuie sa fie false.”

Manipularea nu poate funcționa decât dacă este maniheistă, contrapunându-se albului negru. Nuanțele de gri sunt periculoase în toată această ecuație. Deși simpatizanții exaltați renunță cu prea multă ușurință la legăturile președintelui cu Vîntu, pentru cei lipsiți de o miză e greu să o vezi pe “Albă ca Zăpada” negociind cu vrăjitoarea cea rea. Povestea pur și simplu nu merge așa.

Dincolo de analiza anterioară ce se concentrează pe interesele celor ce folosesc puterea stenogramelor, trebuie menționat că nu am zăbovit și înfierat prea mult pe subiectul acestora, pentru simplul fapt ca dialogurile sunt lipsite de echivoc. Vîntu este un ticălos cinic, nepăsător, care încearcă să achiziționeze putere, de orice fel. Este exact genul de om împotriva căruia au fost create instituțiile democratice funcționale. De asemenea, a-l plânge și căina pe acest individ este complet indecent, pentru că cine ridică sabia de sabie va pieri.

Dar, în final, noi cu ce rămânem? Rămânem cu un fragil și teoretic stat de drept, cu instituții firave, prinse între interesele de afaceri ale unor indivizi amorali, niște partide slabe aflate la limita infracționalități, o serie de instituții perverse care servesc pe cei puțini în dauna celor mulți și o presă necredibilă. Belarusizare placută.

P.S.: Este foarte interesant felul în care liderii PNL și PSD sunt prezentați, în lumina dialogurilor lui Vîntu, ca executanți ai unor strategii venite din exterior. E pilduitor modul în care interesele obscure ale unor particulari, nu ideologia sau poziționarea politică, influențează ac țiunile șefilor politici. Jenant.