Bogăția în imaginarul românesc

În urmă cu o săptămâna s-a lansat topul realizat de Forbes, care centralizează cele mai mari averi din România și oferă detalii despre primii cei mai bogați 500 de locuitori ai țării. Cum era de așteptat, prestigioasa revistă, editată în România de Trustul Adevărul, a creat un buzz! în jurul evenimentului, lucru evidențiat de prezența teaserelor în toate publicațiile Adevărul. Până aici, introducerea…

Nu aveam nevoie de un eveniment punctual pentru a ști că românii, per ansamblu, “văz enorm și simț monstruos” despre tot felul de chestiuni, dar reacția de respingere violentă pe care am întâlnit-o în feedback-ul oferit de cititori, m-a făcut să zăbovesc asupra evenimentului și să-i acord niscaiva timp de reflecție. Majoritatea celor ce au comentat au avut o reacție viscerală față de bogăția exhibată pe paginile glossy ale magazinului, probabil în consonanță cu ideea că nu-i cool să umblii cu “funia’n casa spânzuratului”. Dincolo de faptul că e legitim, poate, ca unele natureluri mai simțitoare, să se simtă lezate de trecerea în revistă a prosperității într-o țară cu prea multe nevoi și prea puține soluții, respingerea bogăției altora spune multe despre noi ca indivizi.

În principiu, nu cred că românii disprețuiesc bogăția. Din contră, dezvoltările mentalităților în ultimele decenii au subsumat succesului financiar toate celelalte paliere de desăvârșire umană. Unul din efectele aceste alergături după îmbogățirea proprie este vulgarizarea prosperității, umplerea ei de conotații morale dubioase și crearea, în mințile mai echilibrate, a unei antinomii între bogăție și traiul demn. Ca tot ce-i neaoș în ultimul timp, psihoza îmbogățirii a rupt scopul de mijloace, legitimând amoral mijloacele, atâta timp cât duc la îndeplinirea scopului. În mod paradoxal, iubim bogăția dar urâm omul bogat, care nu e nici pe departe obiect de analiză ci subiect de damnare.

Ipocrizia este cheia centrală a înțelegerii modului în care omul simplu se raportează la omul bogat. Am observat că în acest raport, primul se încarcă pe sine însuși cu virtuți morale care se află în proporționalitate inversă cu celălalt. Pare că între bogăție și moralitate e un joc de sumă nulă, ambele fiind exclusive. Deci, ori ești bogat și profund viciat etic, ori sărac dar pur. Cel mai simplu mecanism de respingere a bogăției este încărcarea ei cu trăsături negative, ce corup omul și-l scot, implicit, înafara grupului de oameni simpli și virtuoși. “Dac-aș fi fost dispus să fac x lucru, aș fi avut și eu, dar am preferat să dorm liniștit cu capul pe pernă…” este un laimotiv al acestui tip de raționare. De aceea, oamenii bogați (în cazul topului despre care vorbeam) sunt respinși global, urmând logica explicată mai sus. Totuși, pentru a echilibra o teză generalizatoare, care poate fi ușor infirmată, apare și o nuanță: “bineînțeles, există și oameni cinstiți, care au făcut bani…”. Dar aceia nu sunt niciodată nominalizați. Ei, evident, există serafic, dar fără a fi nominalizați vreodată. Din contră, în orice caz punctual, se admite prea rar onestitatea bogătanului și, de cele mai multe ori, i se caută nod în papură.

O altă trăsătură în relația român-bogăție este lipsa relației dintre muncă și bogăție. Munca nu este, în niciun caz, sursa bogăției. Munca este un concept desuet, care poate asigura subzistența, dar nu poate produce un surplus satisfăcător. Bogăția înlocuiește munca, și nimeni, întreg la cap, nu vede munca ca un imperativ al vieții post-îmbogățire. Probabil, lipsa acestei legături între cele două, indisolubil legate în societățile occidentale mature, face imposibilă crearea unei “culturi a bogăției” constructive, care să vadă în omul bogat, virtuțile, iar în virtuți, succesul.

Până acum teza a vizat doar raportarea membrilor societății la bogăție. Dar ce fac acești  oameni când ajung să acumuleze resurse? Ce fac când ajung, financiar, în fruntea propriilor comunități? Le ridică din ignoranță și pauperitate prin forța pozitivă a bogăției sau se mărginesc să-și contempleze propriul succes, contrapunându-l mizeriei celorlalți. Privesc jos cu condescendență sau își suflecă cu adevărat mânecile pentru a ajuta?

“Cultura bogăției” nu e unidirecțională, nu se referă doar la aspirația către avere a fiecărui membru a unei comunități ci se referă și la felul în care cel ce o posedă se folosește de opțiunile pe care aceasta i le pune la dispoziție. O consumă hedonist, într-un egoism călduț sau, din contră, ia calea herculeană, a responsabilității sociale? Din păcate, onest spus, prima situație este mult mai des întâlnită și contribuie serios la imaginarul demonizant al bogătașului. Pentru că nimic nu se naște din senin. Totul are cauze, chiar și atunci când ele sunt interpretate greșit și schimonosite sub presiunea neputinței și frustrării.

În realitate, achiziția de resurse de către un individ ar trebui să aducă un beneficiu întregii comunități, chiar dacă nu direct, plecând de la premisa ca o comunitate este suma membrilor ei. Problema în societatea noastră, pe care subiectiv o resimt, este jocul de sumă nulă între individ și comunitate. Orice câștig al uneia din părți se face în pofida și în dauna celeilalte. Având în vedere că reacțiile unei comunități au la bază cel mai mic numitor comun al indivizilor, creând astfel consensul, de obicei câștigătorul în lupta individ-comunitate este primul, care reacționează mai repede și de multe ori mai violent decât comunitatea sa. Spoliând-o, ajunge ulterior să o domine, prin puterea informală, pe care reușește să o acumuleze. Profund primar, acest raport de putere între individ și comunitate și, extrapolând, de ce nu, societate, nu face decât să distrugă unitatea, valorile comune și cheful tuturor de a lupta pentru un difuz bine comun, în dauna celui propriu. “Binele comun nu există, salvarea-i individuală” a ajuns motto-ul cinic al unor indivizi în căutarea supravietuirii. Pe care, dac-o ating, n-o oferă și celorlalți, mai puțin norocoși.