“Principiile noastre asupra guvernării nu se află în competiție cu instituțiile niciunui alt stat. Conducerea noastră nu numai că nu copiază după niciunul din vecinii noștrii, dar este un exemplu pentru ceilalți. Formula noastră de conducere este numită democrație pentru că administrația se află în mâinile celor mulți, nu a celor puțini. Și, deși toți cetățenii sunt egali în fața legilor în toate disputele domestice, excelența este recunoscută de societate; și atunci când un cetățean se distinge de ceilalți este preferat pentru exercitarea unei funcții publice, nu pentru a fi privilegiat, ci ca o recompensă pentru calitățile sale. Nici condiția socială nu este un obstacol, pentru că un om poate fi util țării sale indiferent de originile sale. Viața noastră publică nu este destinată numai unora așa cum, în viața privată, nu suntem suspicioși unii pe ceilalți și nici nu-l disprețuim pe vecinul nostru dacă face ce îi place, nu îl blamăm dacă face lucruri inofensive dar neplăcute.
Chiar dacă suntem liberi în treburile noastre particulare, există un sentiment de respect în acțiunile publice; suntem împiedicați să acționăm greșit din respect pentru autorități și pentru legi, în special față de cele instituite pentru protecția celor neputincioși și față de cutumele care, odată încălcate, produc un sentiment de dezaprobare în opinia publică”. – Discursul funerar al lui Pericle în Tucidide, Istoria Războiului Peloponesiac
Fragmentul de mai sus citează una din primele definiții ale democrației, ale cărei principii ordonează o bună parte a societăților prezentului, printre care, în teorie, și cea românească. Bineînțeles, de-a lungul epocilor, instituțiile s-au rafinat, multiplicat, complicat și profesionalizat. Funcția politică a fost separată de cea administrativă, care a urmat un traseu special și prea puțin legat de modelul fondator. Modernitatea cu rigoarea ei pozitivistă, cu obiectivismul său rațional, a dus funcția politică către profesionalizare, iar polarizarea socială, atât de difuză în societatea de egali a cetățenilor atenieni, a creat obstacole principiului meritocratic, care, la nivel teoretic, se află încă la mare cinste.
Și, totuși, în creuzetul de principii ale democrației, care, nu înseamnă, în fond, decât oferirea conducerii treburilor publice celor mai capabili, indiferent de poziție financiară sau socială și ocrotirea deciziei colective în dauna celei arbitrare, unde suntem noi, astăzi? Ce a rămas, în cercul nostru strâmt, din esența acestei înțelepciuni. Recunosc nevoia evoluției și a complexității, pe care societățile contemporane o au de surmontat spre deosebire de guvernarea simplă a destinelor câtorva sute de mii de suflete, din care numărul celor egali era cu mult mai mic, dar măcar principiile de bun simț care au supraviețuit vremurilor se reflectă în vreun fel astăzi?
Partidul Republican a publicat în urmă cu câteva zile un manifest, denumit Pledge to America, prin care propune americanilor un nou “reset” politic, o întoarcere la valorile fondatoare ale Americii. În măsura în care Statele Unite sunt o comunitate construită în jurul unor valori democratice, ce-i drept, nu la fel de monolitice cum le prezintă imaginarul politic, este firesc ca ele să apară frecvent în discursul public și să legitimeze pe cel ce aspiră la conducerea afacerilor statului. Chiar dacă o Americă a “părinților fondatori” proiectată în secolul XXI nu este fezabilă, din punctul meu de vedere, datorită complexității statului în epoca noastră, lucru pe care mulți tea-partiers radicali nu par să-l înțeleagă, raportarea la principiile inițiale este întotdeauna binevenită și necesară.
Iată cum încep “promisiunile” republicanilor:
“America este mai mult decât un stat. America este o idee – ideea că oamenii liberi se pot autoguverna, că puterea guvernanților derivă din consimțământul guvernaților, că fiecare dintre noi a fost binecuvântat de Creator cu dreptul inalienabil la viață, libertate și căutarea fericirii. America este credința că orice bărbat sau femeie poate – dacă li se oferă libertate economică, politică și religioasă – evolua, alături de familia sa, pentru binele comun.”
Dincolo de orice discuție relativistă referitoare la validitatea acestor principii sau aplicarea lor întocmai – pentru că, ce-i drept, dintr-o anumită perspectivă asupra drepturilor cetățenești, America jeffersoniană era mai asemănătoare Atenei antice, decât democrației curente – esențială este existența unui sistem comun de valori.
Noi, românii, unde ne aflăm din perspectiva proiectului comun? Când, unde și la ce astfel de proiect am achiesat noi, ca societate? Deși știm de unde venim, nu știm unde ne ducem. Nu avem niciun fel de etalon, chiar și imaginar, la care să ne raportăm când punem bazele viitorului nostru comun. Tocqueville este creditat ca fiind primul care a înțeles structura noii Americi și care profetic le-a prezis măreția. Asemănător, și noi, românii, am avut parte de propria Sibyllă, Titu Maiorescu, ale cărui “forme fără fond” ne amintesc și azi, de peste istorie, că fără un contract social pentru România, vom rămâne, mereu, niște imitații nereușite.
