Cardurile au apărut pentru prima dată în Statele Unite ale Americii. O primă referire la acest nou mijloc de plată fiind făcută în lucrarea apărută în anul 1880 « Looking Backward » a scriitorului american Eduard Belany care a anticipat deja că în anul 2000 banii vor fi înlocuiţi cu cărţi de plată având o valoare predeterminată ce ar permite titularilor lor să obţină un credit. S-a convenit că anul 1914 reprezintă data de naştere a primului card, simbol al unei relaţii între o entitate comercială şi un client.
In acel an, « General Petroleum of California »( devenită apoi Mobil Oii) emite o carte de credit pentru funcţionarii săi şi câţiva clienţi selecţionaţi cu grijă. Pe cârdul emis, ce se prezintă sub forma unei plăcuţe metalice, erau înregistrate informaţii referitoare la fiecare client ce dispunea de o linie de credit. Tot atunci, Western Union a înmânat o astfel de placă metalică clientelei sale celei mai fidele, iar in 1915, Campania Telegrafică emite plăcuţe destinate să-i identifice pe principalii săi clienţi şi să autentifice telegramele lor.
In anii care au urmat, magazine si companii aeriene şi-au lansat propriile lor cărţi de credit. Acestea, au cunoscut un mare avânt în anii ’30, când sistemul federal american tăcea imposibilă folosirea cecurilor dintr-un stat în altul decât cel de origine al cecului, mai mult, criza economică şi perioada imediat următoare a războiului îndemna la instaurarea unui sistem de credit uşor de pus în funcţiune. Acest lucru a însemnat o nouă era pentru americani. Intr-un context economic redevenit favorabil, a fost deschis un nou drum in anul 1947 de către Flatbusch National Bank, care şi-a lansat propria sa carte de credit, limitată doar la proprii săi clienţi. Cartelele pentru tranzacţii financiare, convenţionale, din plastic, au apărut masiv începând cu anul 1950. Ele au fost introduse de liniile aeriene,de bănci şi în turism şi se prezentau sub forma unor cartele ce aveau stanţate în relief un set de caractere. Utilizarea acestora era posibilă cu ajutorul unor imprintere mecanice, zip-zap ce imprimau datele înscrise cu caractere scoase în relief de pe card, pe suportul de hârtie.
In ceea ce priveşte băncile, Franklin National Bank a lansat în anul 1951 propria sa carte de credit ce permitea comercianţilor să emită facturi utilizând o procedura de încasare aproape identică cu cea practicată astăzi. între cartelele emise în această perioadă, se poate menţiona şi cea emisă de Diners Club, destinată călătoriilor şi petrecerii timpului liber, iar istoria apariţiei sale merită a fi amintită.
In anul 1951, după o copioasă masă de afaceri, un avocat new-yorkez Franck Mc Namara şi prietenul său Ralf Schneider şi-au dat seama că nu au destui bani pentru a achita nota de plată. Această întâmplare neplăcută i-a îndemnat să creeze o societate care să emită şi să gireze o carte de plată destinată efectuării de plăţi în restaurantele şi hotelurile din New-York şi împrejurimi.
In această perioadă, în California, M. Bloomingdale ( nepotul fondatorului magazinelor cu acelaşi nume ) a avut o idee identică lansând o carte ” dine and sign “. Din unirea eforturilor lui Mc Namara si Bloomingdale s-a născut cartea Diners Club, prima carte acreditivă din lume de tipul «t & e» (travel & entretainment ). La început, aderenţii nu erau dotaţi cu o carte de plată ci cu un chitanţier în care figurau instituţiile care acceptau acest mijloc de plată, pe coperta căruia erau menţionate numele şi numărul de identificare al purtătorului, informaţii pe care comerciantul le nota la momentul plăţii.
Cartea de plată Diners Club a fost urmată în anul 1958 de cartea American Express ( cartea lider în acest domeniu), iar în anul 1959 de Cartea Albă.
In anul 1953, în jur de 100 de bănci, mai ales de dimensiuni mici, au emis cărţi de credit, convinse fiind că vor găsi în comisioanele încasate o sursă de profit ce nu trebuie neglijată.
Din cauza volumului insuficient al tranzacţiilor multe dintre aceste instituţii vor abandona aceasta activitate. O dovada în acest sens fiind bilanţul stabilit in anul 1957 când un număr de 26 de bănci americane emiteau cărţi de credit, ceea ce a făcut ca 754 000 de persoane să fie purtătoare a acestor cărţi acceptate de aproape 11 000 de comercianţi, pentru o cifră de afaceri anuală de 40 milioane dolari.
In ciuda acestor rezultate puţin încurajatoare şi a pierderilor însemnate generate de costul ridicat al lansării, două bănci au continuat să aplice sistemul Chase Manhatan din New York şi mai târziu, în anul 1958, Bank of America în California a lansat Bank Americard -strămoşul cărţii Visa.
Dezvoltarea internaţională a cărţii a avut la origine crearea în anul 1974 a unei organizaţii internaţionale Ibanko, care a adoptat în anul 1977 numele de Visa International. In anul 1989, prin regruparea a şapte bănci în sânul lui Interbank Card Association, a luat naştere Master Charge, care şi-a schimbat denumirea in anul 1983 în Master Card, devenind alături de Visa International a doua mare societate de cărţi bancare din lume.
Foarte rapid reţelele de cărţi de plată: American Express, Diners Club, Master Card, s-au implantat în străinătate încă din anul 1951, cârdurile Diners Club fiind acceptate în Mexic şi în Marea Britanie.
Anul 1958 marchează crearea lui Diners Club în Franţa şi intrarea în scenă pe pământ american a lui American Express, cu un cârd de plastic destinat petrecerii timpului liber şi pentru călătorii. Tot in S.U.A. aproximativ 150 de bănci emitente de carduri au început să propună un serviciu nou oferind deţinătorilor de carduri facilităţi de creditare a contului pe o perioadă determinată si cu o dobândă prestabilită pe bază de contract. Aceste bănci au găsit în dobânzile încasate lunar o sursă de venituri care să restabilească echilibrul economic al sistemului.
Incă din anul 1967, apare şi în Franţa Cartea Albastră, un produs exclusiv naţional şi nu creaţie realizată sub licenţa unui emitent de peste Atlantic. încă de la început Cartea Albastră şi-a atras ostilitatea comercianţilor din cauza nivelului comisionului prelevat pentru fiecare tranzacţie. Din punctul lor de vedere lucrurile erau privite astfel: întrucât consumatorul era primul beneficiar al acestui mijloc de plată, el trebuia să suporte această cheltuială.
A urmat apoi o perioadă de incertitudine în ceea ce priveşte interesul de a promova o carte bancară şubrezită ce atrăgea după sine creşterea numărului de fraude, care a fost urmată de consolidarea reţelei de carduri prin apariţia primelor distribuitoare automate de numerar-C.D.(Cash Dispencer). Primul a fost instalat la Societe Marseiîlaise de Credit şi permitea cu ajutorul unui card performant, eliberarea unei sume de 200 FrF, care ulterior era înghiţit de către aparat, recuperat de bancă şi reexpediat posesorului său. Această inovaţie va fi însoţită în anul 1971 de primele iniţiative ale băncilor de punere în practică a distribuitoarelor automate de bancnote.
Perioada respectivă este marcată şi de încheierea marilor acorduri interbancare. Printre acestea amintim constituirea Grupului Cărţii Albastre, acordurile Carte Blue/Visa International si Eurocard Mastercard cu Credit Agricole si Credit Mutuel. în noile condiţii create plata electronică va cunoaşte între anii 1979-1984 o perioadă de veritabil avânt, respectiv consacrarea benzii magnetice cu care cardurile Visa sunt prevăzute începând cu anul 1980.
