Proiecte privind autonmomia Irlandei au existat la sfârșit de secol fiind susținute de coali-ția liberalo-unionistă. Gladstone și Parnell au fost cei ce au promovat această înțelegere politică.
În 1886 Gladstone primind sprijinul lui Parnell propune un proiect politic ce urma să rezolve problema irlandeză. Home Rule Bill, prevedea autonomia Irlandei, dar nu a fost adoptat deoarece liberalii s-au scindat. Cei fidel Londrei au votat împotrivă, și vor fi de acum încolo recunoscuți ca liberali unioniști, iar cei fideli lui Gladstone au rămas cu aceeași atitudine față de problema irlandezilor. Al doilea proiect de autonomie a Irlandei a fost respins în 1894 când în Camera Comunelor a trecut dar Camera Lorzilor l-a respins.
După cum afirmam mai sus chestiunea Regulamentului Interior a divizat Partidul Liberal. Gladstone a încercat să îmbunătăţească condiţia ţărănimii irladeze, prin intermediul Bisericii şi a reformelor funciare, în perioada în care a fost prim-ministru. Prin aceste iniţiative liberale, Gladstone spera să pacifice Irlanda. Toate aceste iniţiative au stimiluat elanul naţionalist a lui Parnell care cerea insistent adoptarea unui Regulament Interior şi mai independent de Londra. În multe privinţe chiar a încurajat mişcarea naţionalistă irlandeză considerând că era mai nimerit ca la masa negocierilor să stea cu un curent politic moderat. Sprijinul indirect acordat naţionaliştilor irlandezi l-a făcut vulnerabil la acuzaţia că în viitor va acorda astfel de ajutoare şi altor naţionalişti din Imperiu. Curentul imperialist din Marea Britanie nu accepta regulamentul Interior deoarece îl considera un prim pas către prăbuşirea Imperiului. În ciuda pericolelor evidente ce vizau ruperea Partidului Liberal, Gladstone este hotărât în 1886 să-şi bazeze platforma elecotrală şi pe acordarea Autonomiei Irlandei. Această decizie a condus la scindarea liberalilor.
Gladstone, considera că măreţia britanică se baza pe comerţul, industria şi instituţiile sale parlamentare şi nu pe intervenţia militară în Imperiu. Lui Gladstone, i s-a opus permanent primarul oraşului Birmingham, lider al curentului politic imperialist, considerat în epocă regele neîncoronat al imperialiştilor.
În iarna dintre 1878-1879, o criză economică provocată de eşecul recoltei din acel an, a speriat populaţia, deoarece situaţia semăna cu cea din timpui marii foamete. În 1879, Michael Davitt un fenian catolic, ce avusese o îndelungă experienţă revoluţionară a pus bazele Land League (Ligii Pământului) a cărei principal scop era cel privind micşorarea rentelor şi evitarea evacuărilor. Acestora li s-a alăturat Charles Stewart Parnell.
Câteva cuvinte despre biografia celor doi lideri politici irlandezi ce au revitalizat mișcarea națională irlandeză este necesară.
Michael Davitt (1846-1906), este fiul unui fermier din comitatul Mayo, ce în timpul marii foamete din cauza recoltei dezastruoase nu a mai putut să-și achite renta și astfel a fost nevoit să părăsească zona. Familia s-a mutat în Lankeshire, Anglia, unde la vârsta de 11 ani Michael își pierde brațul drept în timp ce lucra la o fabrică de bumbac. Era de confesiune catolică dar a fost educat să respecte orice religie ar avea orice om, orice muncitor. După ce s-a întors în Irlanda, Davitt a devenit liderul Irish Republican Brotherhood, după o îndelungă activitate revoluționară. Această activitate revoluționară l-a costat o condamnare de 15 ani din care numai șapte i-a facut.
Pentru fenieni, reforma agrară era o distragere de atenție de la strategia lor ce urmărea obținerea independenței.Davitt se ocupa de interesele arendașilor și își fixase ca obiectiv reforma agrară. Această diferență de „priorități” este cel puțin interesantă prin prisma faptului că după câțiva ani va ajunge liderul Frăției Republicane Irlandeze.
Liga îi acuza pe landlorzi de abuzurile pe care le făceau cu întreaga comunitate care îi înconjura. Liga a obținut o notorietate și mai mare odată cu intrarea lui Parnell în Parlament.
Charles Stewart Parnell (1846-1891) era moștenitorul unui influent landlord protestant, dar moștenirea sa era departe de a fi pro-britanică. Unul dintre străbunicii săi din partea tatălui, membru al Parlamentului Irlandez la 1800 a votat împotriva Actului de Unire cu Anglia, deci o tradiție autonomistă avea în familie. Naționalist intransigent, a fost ales în 1875 în Parlamentul Britanic ca reprezentant al comitatului Meath. Inițial ducea o politică obstrucționistă (discursuri interminabile) dar apoi Davitt l-a convins de utilitatea susținerii reformei agrare și a intereselor arendașilor, devenind campionul lor. În scurt timp a ajuns să fie iubit de catolici și prezbitarieni, arendași, muncitori, țărani, singura stare sociale (confesională) care îi era ostilă, protestanții, ce îl considerau un trădător[1].
După moartea lui Isaac Butt, liderul Ligii Autoguvernării, Parnell a devenit și președintele acestei mișcări, în rândul căreia se aflau naționaliștii irlandezi moderați. Parnell devine astfel în a doua jumătate a secolului al XIX-lea liderul mișcărilor naționaliste moderate, legale și menține o bună comunicare cu frățiile aflate în clandestinătate.
Partidul Autonomist Irlandez a început să primească tot mai multe fotolii în Parlamentul. Astfel în 1864 autonomiștii obțineau 60 de locuri, în 1885 – 85 de locuri. Autonomiștii au ajuns să arbitreze viația politică din Marea Britanie, prin prezența lor parlamentară.
Activitatea lui Parnell a fost atât de intensă încât a provocat un „război al pământului” Land War (1879-1882), poate un pic cam exagerat numit de contemporani. Această stare conflictuală a pornit de la introducerea unui proiect de lege referitor la sistemul agrar din Irlanda ced propunea măsuri ferme dar nu radicale întratât în ai mulțumit pe radicali. Războiul (mult spus) era de fapt o răscoală, răzmeriță rurală, împotriva landlorzilor și a celor ce încasau taxe pentru stat.
Spre sfârșitul vieții Parnell s-a confruntat cu un scandal legat de intimitatea sa deoarece trăia cu o soție a altui deputat autonomist de câțiva ani iar societatea puritană engleză era sensibilă la astfel de atitudini. Se pare că ziarul The Times ar fi orchestrat acest scandal de presă. Lui Parnell i-a fost intentat un proces de adulter ce s-a soldat cu retragerea sprijinului bisericii romano-catolice. Partidul Autonomist Irlandez s-a divizat între susținătorii lui Parnell și cei ce îl condamnau pentru adulter. În octombrie 1891, la numai 45 de ani, Parnell moare.
Odată cu moartea lui Parnell, autonomiștii își vor pierde din aderența electorală, iar politicienii irlandezi au început să fie tot mai moderați. Urma o lunga perioadă de liniște politică. Conducerea Partidului Autonomist a preluato docilul John Redmond, englezii bucurându-se că pot distruge automismul cu blândețe. Guvernul a cheltuit sume considerabile pentru modernizarea insulei, construind două noi colegii, investind în infrastructură în calea ferată din vestul Irlandei. În 1903 este adoptat Wyndham Land Act ce facilita arendașilor întreținerea pământului.
Abandonând politicile agresive și rebeliunile poporul irlandez s-a întors cu nostalgie la „Irish Ireland”, căutându-și identitatea etnică și națională. Liga Gaelică (Conradh na Gaelige) fondată în 1893 de poetul Douglas Hyde și istoricul Eoin MacNeill, ulterior Președintele Irlandei era menită să reînvie limba și cultura gaelică. Patrick Pearse a fost membru activ a acestei ligi. Numeroase sedii în au apărut la începutul secolului XX, peste 600. Activitatea Ligii s-a concentat şi pe promovarea limbii astfel din 1913 limba gaelică devină materie obligatorie pentru admiterea la Universitatea Naţională. În anul 1899 Yeats, a înfiinţat Teatrul Literaturii Irlandeze din Dublin. Irlanda Gaelic Athletic Association (Asociația Atletică Gaelică), formată în 1884 a promovat sporturile tradiționale gaelice (hurlin și irish football) în locul jocurilor stăinilor. Chiar și celebrul englez William Butler Yeayts cunoscut ca fiind cel mai mare poet al epocii sale a promovat rădăcinile culturale gaelice, acestea fiind un izvor folcloristic autentic în occident. Toată acestă mișcare culturală irlandeză urmărea de fapt să arate lumii că irlandezii sunt o națiune și că dreptul lor la independență trebuie respectat.
Unele dintre puținele manifestări politice irlandeze la zori de veac a fost nașterea în 1905 a Sinn Fein (prin noi înșine), mișcare coordonată de Arthur Grifftih (1872-1922). Inițial Sinn Fein afuncționat doar ca mișcare politică dar ulterior a apărut și un partidul ce reprezenta această mișcare. Aceștia propuneau opiniei publice britanice un model politic asemănător celui din monarhia dualistă Austro-Ungară. Demersurile lor erau caracteristici unei politici de rezistență pasivă renunțând la orice formă de violență politică. În tot acest timp IRB își infiltra agenți în toate organizațiile culturale ori politice irlandeze sperând ca la momentul oportun să pornească o revoltă impotriva eternului dușman britanic.
Realităţile politice de la Londra după seria de alegeri din 1910 a impulsionat Partidul Autonomist Irlandez. Conservatorii şi Liberalii au obţinut un număr egal de mandate, iar laburiştii foarte puţine. Această situaţie a determinat reactivarea alianţei dintre autonomişti şi liberali lui Asquith. Liberalii aveau nevoie de sprijinul autonomiştilor pentru a guverna iar irlandezii aveau nevoie de moderaţia liberalilor pentru a obţine autonomia. Deoarece deţinea majoriatatea în Camera Comunelor, Partidul Liberal a urmărit să impună Legea Parlamentului prin care se reduceau prerogativele Camerei Lorzilor. Pentru Irlandezi conta foarte mult această schimbare parlamentară deoarece Camera Lorzilor era un bastion ostil Autonomiei.
Protestanţii continuau să se opună autonomiei, pîstrându-şi tradiţia unionistă şi fidelitatea faţă de coroana britanică. Ei considerau că „Home Rule” (autonomia) era defapt „Rome Rule”. Opoziţia era foarte puternică în nord-estul insulei în Ulster, unde comunitatea prezbitariană deţinea o largă majoritate. Oficial, unioniştii repingeau complet autonomia, dar mulţi acceptau şi un compromis ce ar fi dus la divizarea administrativă a insulei, unioniştii din Ulster rămânând sub conducerea directă a Londrei.
Campionul luptei împotriva autonomiei a fost Edward Carson, membru al Parlamentului, reprezentant al Partidului Conservator. Activitatea lui Carson a moștenit acțiunile politice anticatolice ale Consiliului Unioniștilor din Ulster fondat în 1905. Această asociație a unit membri a Odinului de Orania și parlamentari unioniști. Carson a fost ajutat de James Craig un radical protestant. În septembrie 1912, aproximativ 450.000 de unioniști au semnat manifestul Solemn League and Covenant prin care respingeau Autonomia.
Lupta pentru Autonomia Irlandei s-a dat între trei figuri politice britanice: Bonar Law (președintele Tory), premierul Asquith și unionistul Sir Edward Carson. Proiectul de lege privind Autonomia a fost dezbătut în ianuarie 1913 dar acorda puține drepturi viitorului Parlament din Dublin. Proiectul a nemulțumit atât unioniștii protestanți ce considerau că Londra i-a trădat dar și radicalii irlandezi ce considerau această Autonomie lipsită de consistență.
Tot în 1913 este fondată Uster Volunteer Force o grupare paramilitară ce urmărea să protejeze interesele protestanților. Comanda militară a UFV a fost încredințată unui general englez în retragere, Sir George Richardson. Situația părea să degenereze deoarece UFV nu accepta compromisul Autonomiei. Ca răspuns la UFV, în noiembrie 1913 catolicii crează Irish Volunteer Force o organizație paramilitară catolică similare celei protestante. În IVF s-au regăsit membrii ai IRB, Sinn Fein, Ligii Gaelice și ai Asociației Atletice Gaelice, fiind coordonați de Eoin MacNeill.
Mișcarea naționalistă irlandeză s-a radicalizat și datorită proastei supraveghieri și atitutidii inechitabile a Londrei. Daca protestanților le-au fost acceptate armele aduse ilegal în Ulster din Marea Britanie, autoritățile nefăcând un marcaj strâns transporturilor de carabine, irlandezii au fost permanent monitorizati atent de autorități pentru a le confisca armele. Pentru liderii naționaliști irlandezi era evidentă simpatia Londrei pentru cauza protestantă și mâna de ajutor invizibilă întinsă.
În preajma primului război mondial, situaţia politică internă a Irlandei era extrem de încordată. Mişcarea grevistă se intensifica. În toamna anului 1913 la Dublin, a izbucnit o grevă puternică a muncitorilor de la tramvaie şi a altor categorii de muncitori.
În 25 mai 1914, un al treilea proiect de lege privind Autonomia Irlandei a fost legierat de Parlamentul Britanic. Aproape toate părțile în cauză erau nemulțumite. Spiritele erau tot mai agitate în insulă, un război civil putând oricând începe. Declanșarea primului război mondial a salvat Irlanda și Anglia de la un război civil foate probabil.
