Ecologist, conservator, anticorporatist, antioccidental, cel mai recent film al lui James Cameron poate fi privit şi ca un manifest al contrainsurgenţei.
2110. Populaţia Terrei aproape că se triplase. Supratehnologizată, supradezvoltată, poluată, defrişată, devastată de terorismul nuclear şi de foamea niciodată potolită de resurse, iată numai câteva din elementele care conturează instantaneul unei civilizaţii devenite, cu fiecare zi, tot mai cenuşii. Pe scurt, o planetă aflată într-un stadiu terminal. Imaginea, care aminteşte mai degrabă de căderea Romei, contrastează puternic cu Pandora – un veritabil paradis ecologic, o lume sălbatică şi arhaică, unde localnicii umanoizi (NA’VI) trăiesc în armonie totală cu natura. Spre aceasta din urmă se îndreaptă Jack Sully, angajatul unei megacorporaţii de secol XXI interesată exclusiv de exploatarea acestui paradis al mineralelor. Pentru Sully, un veteran al infanteriei marine americane, acum aflat în scaun cu rotile, era deopotrivă începutul unei iniţieri spirituale, dar şi al unei transformări intelectuale. Avea să devină parte din avangarda unui program experimental (Avatar) care consta în plantarea unor „corpuri surogat“ în comunităţile indigene locale. Misiunea lor? De a vinde un stil de viaţă, un set de atitudini, de a educa şi domestici doar pentru a-i coopta şi controla mai uşor pe localnici.
Ecologist, conservator, anticorporatist, antioccidental, filmul lui James Cameron este şi un manifest al contrainsurgenţei. O analiză atentă a anumitor secvenţe de discurs sau personaje oferă posibilităţi de interpretare cu adevărat inedite asupra unor tendinţe reflectate recent de campaniile de contrainsurgenţă din Irak şi Afganistan. Într-un fel, Avatar ne ajută să înţelegem mai bine multe dintre practicile, logicile şi experimentele desfăşurate în ultimii ani la firul ierbii în aceste teatre de operaţiuni.
De departe, unul dintre personajele pivot ale fimului este doctorul Grace Augustine, designerul şi coordonatorul programului Avatar. O legendă în lumea ştiinţei, Grace Augustine era autoarea unui celebru tratat asupra ecosistemului Pandorei. Însă, dincolo de înţelegerea habitatului natural, cercetările sale erau orientate spre decodificarea şi cartografierea riguroasă a fiecărui aspect al civilizaţiei NA’VI – valori, atitudini, reflexe culturale, credinţe, prejudecăţi, stereotirpuri, cutume. Scopul său era deprinderea şi învăţarea acelor reflexe identitare esenţiale pentru ontologia NA’VI. De aici şi până la transferul lor „corpurilor surogat“ pentru a le conferi o cât mai veritabilă autenticitate, nu era decât un pas. În opinia sa, utilizarea acestor „intermediari“ era singura modalitate prin care se putea ajunge „la sufletul şi mintea“ localnicilor, singura modalitate de a le obţine încrederea. „Se presupune că trebuie să câştigi inimile şi minţile băştinaşilor.
Nu este acesta scopul întregului tău show de marionete? Dacă arăţi precum ei, dacă vorbeşti ca ei, oare vor avea încredere în tine?“, se întreabă guvernatorul Pandorei. Pe fond, nuanţele utilizate arată natura instrumentală a Avatar-ului pentru câştigarea încrederii şi sprijinului populaţiei locale. Or, aceasta din urmă reprezintă finalitatea standard a oricărei campanii de contrainsurgenţă. În plus, concentrarea pe „inimile şi minţile“ băştinaşilor trimite chiar la „vârsta de aur“ a contrainsurgenţei, la etalonul succesului în materie – campania britanică din Malayesia (1948-1960), când generalul Gerald Templer avea să afirme: „răspunsul nu stă în trimiterea de mai multe trupe în junglă, ci în sufletele şi minţile poporului malayesian“. Nu de puţine ori, mai ales după 2006 încoace, miza campaniilor din Irak şi Afganistan a fost portretizată în acelaşi registru.
Şi totuşi, atunci când ne referim la aceste din urmă campanii, nu putem să nu observăm faptul că Grace Augustine şi Avatar-ul său au în lumea reală un corespondent la fel de real. Este vorba de Montgomery McFate şi programul experimental instituţionalizat de armata americană începând cu 2007 şi cunoscut sub denumirea de Human Terrain System (echipe mixte reunind antropologi, economişti, sociologi şi desfăşurate în teatrul de operaţiuni pe lângă unităţile militare).
Grace Augustine = Montgomery McFate?
În urmă cu 9 ani, Montgomery McFate se afla într-un bar din DC, încercând să decidă ce să facă cu viaţa sa. Şomeră, supraspecializată, cu doctorate în antropologie şi drept la Harvard şi Yale, nu era nici pe departe atrasă de o carieră universitară. Dorea să fie actor, nu doar un simplu observator al timpului. Fereastra sa de oportunitate nu a întârziat să apară sub forma invaziilor din Irak şi Afganistan. Pe acest fond, a iniţiat o cruciadă personală pentru a face antropologia relevantă militarilor. Ea însăşi, un cercetător dedicat al istoriei insurgenţei, McFate a înţeles din primele momente că forţa gravitaţională, marele premiu al competiţiei este populaţia civilă. Întrebarea era cum să transformi o susţinere pasivă sau activă pentru insurgenţă în sprijin activ pentru contrainsurgenţă? Or, pentru a influenţa comportamentul unei populaţii, trebuie, în primul rând, să îi cunoşti cultura, să îi înţelegi resorturile motivaţionale care o pun în mişcare şi o mobilizează. Pe scurt, ceea ce o face să ticăie. „Ceea ce încercăm să facem este să înţelegem interesele oamenilor, pentru că oricine este mai eficient în a răspunde aşteptărilor populaţiei va fi capabil să o influenţeze.“
Este o competiţie pentru cunoaştere, de studiu şi învăţare. Asemeni lui Grace prin Avatar, Montgomery McFate îşi propune să ofere organizaţiei sale (armata americană) o nouă capacitate senzorială, un fel de busolă care, în mod ideal, o va ajuta să navigheze printr-o cultură străină. O organizaţie care deţine o putere de foc covârşitoare, dar care nu înţelege mediul în care operează este asemeni unui uriaş orb care face totul ţăndări în jurul său. Pur şi simplu nu „vede“. De aici, avertismentul NA’VI pentru Jack Sully – „Ai un suflet mare. Nu îţi e teamă de nimic. Dar eşti la fel de ignorant ca un copil. Voi, extratereştrii, nu vedeţi. Niciodată nu vedeţi“.
Robert McNamara în Vietnam sau Paul Bremer în Irak au eşuat pentru că nu au „văzut“. McNamara însuşi a recunoscut: „Nu am vizitat niciodată Indochina şi nici nu i-am înţeles istoria, limba, cultura sau valorile. Când a venit Vietnamul, ne-am trezit redactând politici pentru o regiune care era terra incognita“. La fel s-a întâmplat şi cu „viceregele“ Irakului, Paul Bremer, care a crezut tot timpul că „jobul său era acela de a elibera individul de tirania sistemului tribal” şi de a construi fundaţia unei democraţii jeffersoniene. Rezultatul? Insurgenţa tribală a fost un produs direct al incapacităţii de a conferi acestor iniţiative un fundament antropologic, o „sămânţă” locală. Parker Selfridge, guvernatorul din Avatar, este la fel de insensibil faţă de realităţile organice ale Pandorei, precum este Bremer faţă de structurile legitime de autoritate tradiţională din Irak: „Ei bine, Sully, află ce vor maimuţele astea albastre. Încercăm să le dăm medicamente şi educaţie, să le construim drumuri. Dar nu, ele preferă noroiul!“. Dimpotrivă, recomandarea lui Montgomery McFate este aceea de a lucra cu formele organice de legitimitate de la firul ierbii şi de a le manevra asemeni unor pârghii pentru a mobiliza comunităţile locale. Este ceea ce a făcut Lawrence al Arabiei (prin instrumentalizarea şi manipularea revoltei tribale împotriva turcilor) sau Jack Sully, atunci când a înţeles că nu va putea unifica clanurile Pandorei decât sub autoritatea tradiţională a lui Toruk Macto. Într-un fel, Toruk Macto a jucat pentru Sully rolul pe care Feisal l-a avut pentru Lawrence al Arabiei. Observăm un pattern similar: „experţii în vânzări“ (colonelul Lawrence şi Jake Sully) identifică eventualii „conectori“ strategici sau brokeri ai puterii (Feisal şi Toruk Macto) care dispun de capitalul de legitimitate pentru a convinge o întreagă comunitate să li se alăture.
Jake Sully = Jim Gant?
Dealtfel, şi Jake Sully pare să aibă un corespondent în realitate. Este vorba de un maior al forţelor speciale americane, Jim Gant, care, în octombrie anul trecut, a propus o reţetă de pacificare a Afganistanului (asumată pe larg astăzi de generalul David Petraeus). Într-o campanie în care miza este indentificarea acelor „forţe gravitaţionale“ care pot induce schimbare socială, Jim Gant a propus stimularea unui antidot local cu rădăcini profunde în societatea afgană –celebrele „arbakai“ (iniţiative locale de autoapărare). În acelaşi timp, pentru Gant, „totul se reduce la raporturi, la relaţii“, la capacitatea de a manevra şi de a instrumentaliza potenţialul de „networking”. La un moment dat, acesta şi-a rugat tatăl să trimită liderului unui trib din Valea Konar un cuţit gravat cu pseudonimul său „Sitting Bull“ şi o scrisoare ca de la părinte la părinte: „Fiul meu spune că sunteţi un mare războinic. Vă respectă şi vă consideră prietenul său. Îmi spune că duşmanii dvs. sunt şi duşmanii lui. Îmi spune că îşi va da viaţa pentru a vă proteja. Fiţi tatăl fiului meu atât timp cât se află în ţara voastră. Primiţi acest dar ca un simbol al prieteniei noastre“. Imediat ce i-a citit scrisoarea lui Sitting Bull, acesta a replicat: „Spune-i tatălui tău că niciun fir de păr nu-ţi va fi atins, atât timp cât vei fi cu mine. Eşti fiul meu acum“. În timp, această poveste de succes ar putea funcţiona şi în cazul altor triburi afgane, transformând sud-estul Afganistanului: „Odată câştigat respectul unui trib, efectul de domino s-ar putea extinde în întreaga regiune şi chiar dincolo de aceasta. Un trib se poate eventual transforma în 25 sau în 50“.
Articol preluat din ediţia online a Revistei 22. Autorul, Octavian Manea, este redactor de politică externă la Revista 22 şi editor colaborator al Foreign Policy.
