Un moment de referinţă în istoria Irlandei este impunerea Statutelor de la Kilkenny din 1366 de către englezi, irlandezilor. În 1366, Lionel fiul regelui Edward al III-lea al Angliei şi comandant general militar al Irlandei, a convocat primul Parlament irlandez, în oraşul Kilkenny, impunând statutele de la Kilkenny, prin care populaţiei engleze i se interzicea sa vorbească limba irlandeză sau să se căsătorească cu autohtoni, să se tundă sau să preia portul irlandez, să-şi boteze copii cu nume irlandeze, să joace hurling, etc. Ca urmare a acestui act, majoritatea irlandezilor din insulă deveneau cetăţeni de rangul II în propria lor ţară. Este o formă prin care Londra puncta diferenţa de civilizaţie dintre englezi şi irlandezi dar şi o măsură de fortă menită în a calma dorinţa autonimistă a lorzilor autohtoni. Este bine venită şi observaţia conform căreia aceste îngrădiri impuse de Statutele de la Kilkenny afectau si land-loryzii normanzi, limitându-le libertăţile economico-sociale. Aceştia deveniseră ataşaţi de noua patrie, mulţi pierzându-şi interesul faţă de Anglia şi regele ei implicit.
Procesul de gaelizare a continuat şi după impunerea acestor statute fiind necesară intervenţia regelui Richard al II-lea în 1394. Acesta pentru moment a supus lorzii irlandezi, dar începutul secolului al XV-lea aduce îndepărtarea proiectelor engleze de Irlanda.
Scopul acestor Statute era acela de a preîntâmpina asimilarea britanică din Irlanda, prin restricţii civile şi confesionale. Măsura luată de britanici, a fost un eşec deoarece galicizarea era acum pronunţată, irlandezii reuşind să învingă cultural cuceritorii, dacă militar nu au putut-o face.
Singura zonă care a rămas controlată de englezi în insulă este cea din jurul Dublinului (Pale). În toată această perioadă land-lorzii irlandezi nu au reuşit să depăşească rivalităţile locale, să construiască o administraţie centrală capabilă să-i „împingă” pe vecinii englezi din insulă.
Irlanda a suferit un şoc demografic în urma ciumei ce s-a abătut asupra insulei la jumătatea secolului al XIV-lea. În Irlanda ciuma a început să facă victime abia după 1360, astfel în 1361 peste 20% din populaţie a fost afectată de epidemie. În intervalul 1349 – 1450 se estimează că între 60-75% din populaţia Europei a murit din cauza ciumei. Un efect al ciumei a fost depopularea, satelor şi părăsirea terenurilor agricole. Foametea a provocat exodul populaţiei de la sate spre oraşe unde se bănuia că există rezerve de hrană, apelând la bunăvoinţa locuitorilor. O parte din ţărani au luat calea emigrării în Anglia de frica ciumei dar şi a războiului. Practic tragedia provocată de ciumă este dublată de o instabilitate politico-socială provocată de conflicte interne, războaie.
Secolul al XV-lea a găsit Anglia preocupată de alte probleme externe decât Irlanda. Războiul istăvitor de 100 de ani cu Franţa, apoi războiul civil „războiul celor două roze”, au lăsat loc land-lorzilor irlandezi în administrarea insulei. Două dintre cele mai influente familii de nobili normanzi irlandezi, Butlers şi FitzGeralds, au dominat politica irlandeză. Butlers susţinereau coroana britanică iar FitzGeralds o urau, astfel violenţele dintre cele două clanuri erau obişnuite. Războiul celor două roze (1455-1485) a avut repercusiuni şi pentru Irlanda, multe dintre bătălii desfăşurându-se pe teritoriu irlandez. Luptele din 1462, când Butlers au fost înfrânţi de armata din Desmond (20.000 ostaşi) au consimtit dorinţa de independenţă a land-lorzilor.
Până la Reforma protestantă adoptată de Henric al VIII-lea în 1534, viaţa politică în Irlanda sa confruntat cu renaşterea interesului englezilor pentru vecinii săi, după venirea la putere a Tudorilor. Puterea executivă în Irlanda a fost delegată de Londra în acest interval regelui regiunii Kildares, Garrett Mor apoi fiului său Garrett Og, cel din urmă fiind asasinat în 1533. Henric al VIII-lea a ştiut să mulţumească lorzii locali, reuşind prin pace să aducă Irlanda sub ascultare după 1533. În 1541, în ciuda avertizărilor Papei, Henric al VIII-lea se proclamă rege al Irlandei. Nobilii irlandezi nu mai deţineau din acest moment pământurile în virtutea vechiului drept gaelic, ci în baza legii şi autorităţii regelui englez.
Odată cu îndepărtarea de Roma, Henric al VIII-lea se autoproclamă conducătorul bisericii Anglicane. În Irlanda poporul a refuzat să urmeze modelul englez, considerându-l pe Papă încontinuare capul bisericii irlandeze. Proprietăţile mănăstirilor intrau sub juristicţie laică, Henric încurajând vinderea proprietăţilor bisericii, prigonind călugării. Regele englez dorea desfînţarea acestor mănăstiri a căror valoare patrimonială pentru irlandezi data de peste zece secole. Din 1549 regele Edward al VI-lea, influenţat de mişcarea protestantă de pe continent, renunţă la dogma catolică în favoarea celei protestante. Din aceea vreme va data delimitarea confesională dintre cele două comunităţi, protestantă în Anglia şi catolică în Irlanda.
Nobilii irlandezi considerau englezii şi pe regele lor ca nişte eretici ai creştinismului, departe de adevărata credinţă catolică. „Mesagerul capturat, ce mergea de la O’Neill la O’Tooles în aprilie 1539 a mărturisit că liderii ligii îi considerau pe toţi englezii eretici şi îl numesc pe rege ca cel mai eretic şi rău om din lume. Revoltele nobililor irlandezi s-au desfăşurat în special la începutul domniei Elisabetei I (1558-1603), cea care a reinstaurat Protestantismul după o scurta întoarcere la Catolicism în timpul reginei Maria Tudor(1553-1558). Revolta clanului O`Neill din 1561, apoi cele ale clanului FitzGeralds din Cork şi Kerry (1575 şi 1580) au fost înnăbuşite de puternica regina protestantă.
Reformele lui Henric al VIII-lea cel a a produs pentru totdeauna ruptura cultural-politică între vechea Britanie şi Continent (o teorie proprie a importanţei acestei domnii, poate similare celei Napoleoniene) au fost continuate de fiica lui Elisabeta I care profitând de revoltele nobililor irlandezi a ocupat regiunile dominate de aceştia şi le-a organizat în conformitate cu sistemul administrativ britanic.
