“În vara anului 1935, o Românie întreagă n-avea ochi decât pentru Maglavit. Localitatea din Oltenia în care ciobanul Petrache Lupu pretindea că l-a văzut şi a vorbit cu Dumnezeu. Foarte repede, societatea s-a împărţit în tabere: unii i-au zis ciobanului „nebun“, alţii „sfânt“, unii au bănuit că-i vorba de o escrocherie. Cert e însă că puhoaie de oameni au pornit-o înspre Maglavit, convinşi de virtuţile tămăduitoare ale locului. La 75 de ani de la „vedenia” lui Petrache, „Historia” vă spune cine a câştigat de pe urma ciobanului, cum a fost exploatat politic Maglavitul şi care a fost atitudinea Bisericii faţă de fenomen.”
S-a lansat noul număr al revistei Historia, care după rebranding, arată foarte mișto. După cum probabil că habar nu aveți, nu am mai făcut marketing vreunui număr al revistei până acum pe blogul nostru, dar numărul curent chiar merită. Subiectul central al revistei devoalează, privind din unghiul potrivit, realitățile societății interbelice mult idealizate. Mizerie, precaritatea valorilor, exploatarea oricărui lucru, oricât de sfânt în interes propriu, de la vlădică la opincă, sunt valori perene ale republicii.
Sursa: Realitatea Ilustrata
Povestea centrală – miracolul interacțiunii unui cioban din Oltenia, Petrache Lupu, cu Dumnezeu – a fost un mare subiect de presă, un fenomen social, o rețetă financiară de succes și un mijloc de câștigare a capitalului politic. Practic o poveste tipică românească, care, după cum spunea redactorul șef al revistei Ovidiu Nahoi, în editorialul său de început: “…poate Dumnezeu chiar a trecut pe acolo să ne lase un semn. Doar că noi, românii, atât ne-am priceput: să îngropăm totul în bani peșin, în politică și în ridicol.”
În cele ce urmează, cu acordul revistei Historia, publicăm câteva paragrafe, în exclusivitate, din articolul sociologului Dan Dungaciu, intitulat “Un test pentru societatea românească”:
“Ceea ce în epocă s-a numit „fenomenul Maglavit” depăşeşte cu mult semnificaţiile unei dispute teologice. Miza religioasă a fost, desigur, decisivă, dar anvergura cazului a sărit dincolo – sau dincoace! – de acest plan. Un ciobănaş inocent şi fără carte, Petrache Lupu, îl vede pe „Moşu”, pe care îl descrie şi ale cărui învăţături le propagă, nu fără ezitare. „Moşu” este identificat ulterior ca Dumnezeu, iar cazul este discutat enorm în presă sub titluri de genul „vedenia” sau „minunea de la Maglavit”. Oamenii se înghesuie înspre sătucul din Oltenia, care devine veritabil loc de pelerinaj, chiar dacă fără acte în regulă. Opiniile sunt diverse, iar notorietatea personajului este enormă. Ajunge să fie invitat de regele Carol al II-lea la Palatul său de la Peleş şi este adus pe frontul de Răsărit de Mareşalul Antonescu (căruia se pare că i-ar fi prezis înfrângerea şi că „din steaua mare care vine de la Răsărit va curge mult sânge pe pământul ăsta”).
Sunt două observaţii care se cuvin făcute. Prima: specificul cazului constă în iuţeala difuziunii evenimentului din Maglavit care a făcut, de la început, ca filtrul oamenilor Bisericii să fie precar. Iar când teologii sau oamenii Bisericii s-au apropiat de fenomen, după o campanie mediatică enormă şi diversă, rezultatele nu au fost coerente şi nici convergente. Şi a doua: Maglavitul a fost o excelentă hârtie de turnesol pentru societatea românescă, care a reacţionat în varii forme, a interpretat, asumat, condamnat sau evaluat evenimentul dintr-o sumedenie de unghiuri: sociologic, teologic, politic, moral, metafizic, mistic, etnografic etc.
Mirosul presei de senzaţie
Difuzarea publică a cazului Petrache Lupu are accente ironice: doi ziarişti evrei anunţă în ziarul de stânga Dimineaţa ceea ce avea să devină, poate, cea mai intensă dispută religioasă din interbelicul românesc… Interesul pentru cazul de la Maglavit a venit, pare-se, pe următoarea filieră. Doi jurnalişti cunoscuţi în epocă, Brunea Fox şi Samson Abramovici, au călătorit cu trenul, în acelaşi compartiment cu un preot de ţară, originar din Maglavit. Mergeau spre Băile Olăneşti. Cu această ocazie, au auzit de la acesta povestea unui cioban care pretindea că-L văzuse pe Dumnezeu, precum Moise. Ziariştii au simţit imediat mirosul unui reportaj de senzaţie şi au plecat urgent la Maglavit. L-au convins pe preot să le dea exclusivitatea materialelor publicistice şi s-au întors la Bucureşti cu un reportaj care a făcut vâlvă. În reportajul apărut în numărul din 27 iunie 1935 al ziarului Dimineaţa (tiraj 225.000), atitudinea publicaţiei – de stânga – este reticentă faţă de evenimente, dar nu radicală: „După o cale de jumătate de oră cu automobilul ajungem în comuna Maglavit. Părea o zi de răzmeriţă. În faţa primăriei era adunat întregul sat, bărbaţi, femei şi copii care trăgeau după ei purcei şi câini lăţoşi. Preotul şi primarul se străduiau să răspundă potopului de întrebări şi, mai ales, să dea explicaţii cât mai pe înţelesul tuturor… Toate satele prin care am trecut erau în fierbere. Sătenii au uitat de munca câmpului şi de necazurile secetei ca să discute, opriţi în mijlocul drumului, minunea”.
