Easter Rising, Rebeliunea din 1916.

Mişcarea republicană era un conglomerat de viziuni politice, unii dorind să ducă o politică pur defensivă şi să câştige autonomia, ba chiar independenţa, prin mijloace Parlamentare, alţii prin violenţă politică, revoluţie.

Tabăra moderaţilor era reprezentată de Arthur Griffith şi Mac Neill, iar cea a radicalilor de liderii Frăţiei Republicane, Padraig Pearse ce conducea Consiliul Militar al IRB, Eamon Ceannt, alt lider al IRB, Thomas Clarke, Sean Mac Diarmarda, poetul Joseph Plunkett, liderul Armatei Cetăţeneşti Irlandeze, James Connolly şi profesorul Thomas Mac Donagh, unul dintre fondatorii Irish Volunteers Force. În intervalul 1914-1916, aceşti revoluţionari au constituit Consiliul Militar ce urmărea să organizeze rebeliunea.

Consiliul Militar considera că data cea mai bună pentru desfăşurarea rebeliunii din punct de vedere strategic era dimineaţa primei zile de Paşti – 23 aprilie 1916. În 17 martie 1916 cu ocazia zilei Sfântului Patrick, irlandezii au organizat o paradă în Dublin la care au participat peste 2000 de manifestanţi. Era primul semnal serios pentru autorităţiile britanice implicate în primul război mondial, că situaţia din Irlanda era explozivă.

Pentru a încununa cu succes operaţiunea din 23 aprilie 1916, radicalii irlandezi aveau nevoie de un plan strategic pentru a surprinde prezenţa militară britanică în insulă. Astfel conform planului de acţiune, revoluţionarii urmau să ocupe puncte cheie din Dublin, adică clădiri administrative, guvernamentale, şi să blocheze caile de legătură ce puteau aduna forţele britanice. Revoluţionarii sperau că germanii vor aduce armele necesare insurecţiei şi că, apoi î,n toată ţară, poporul irlandez se va răscula preluând modelul capitalei.

Planul irlandez a suferit prima lovitură la 21 aprilie 1916, când nava Aud ce transporta 20.000 de carabine, sub pavilion german, era interceptată de marina britanică. Întreaga marfă era confiscată.  A doua lovitură, pe care au primit-o revoluţionarii, venea din interiorul Irish Volunteers Force: liderul Mac Neill considera că irlandezii nu vor putea să reziste în faţa garnizoanelor britanice din insulă iar irlandezii au putina experienţă în chestiuni militare. Mac Neill ar fi preferat ca revolta să fie amânată până la sfârşitul războiului, mai ales după ce aflase că nava ce trebuia să aduca arme din Germania a fost interceptată de britanici, iar omul de legătură dintre irlandezi şi germani a fost la rându-i capturat de autorităţi. Autorităţile britanice primiseră informaţii din timp de la serviciile secrete, iar cu o săptămână înaintea Paştelui au dezarmat mulţi Voluntari Catolici, membrii armatei sindicaliste, numeroşi lideri fiind arestati.

În dimineaţa zilei de Paşti, membrii Irish Volunteers Forces şi ce ai Frăţiei Republicane se aflau într-o mare dilemă, privind începerea sau neînceperea operaţiilor militare. Astfel numai 1000 de revoluţionari au reuşit să se mobileze în urma haosului decizional de la vârful conjuraţiei. Aceşti revoluţionari constituiau nucleul Frăţiei Republicane, alături de ei participând membrii ai Armatei Cetăţeneşti, membre a organizaţiei Cumann Na mBan şi tineri din cadrul organizaţiei Fianna.

Revoluţionarii au profitat de faptul că numai 400 de soldaţi aflaţi în stare de permanenţă se găseau în cele patru garnizoane britanice şi au început să ocupe din obiectivele oraşului . Sediul Armatei Cetăţeneşti, Fabrica de Biscuiţi a lui Jacob, Palatul de Justiţie şi clădirea Poştei, au fost ocupate de insurgenţi. Aceştia au folosit mobilierul imobilelor pentru a bloca uşile şi ferestrele. Pe acoperişul poştei, irlandezii au afişat două steaguri: unul pe care era scris Republica Irlanda şi al doilea, tricolorul irlandez, iar comandantul operaţiunilor, Padraig Pearse a citit textul Proclamaţiei Republicii Irlandei.  Această adevărată Declaraţie de Independenţă, garanta libertăţile religioase şi civile, respecta egalitatea de şanse.

În prima zi a revoltei, sărăcimea din Dublin a profitat de amorţeala autorităţilor şi a început să jefuiască magazine. Irlandezii nu au atacat sediul administraţiei engleze, Castelul Dublinului deoarece estimau o garnizoană militară numeroasă. De fapt în acea zi doar 25 de militari păzeau Castelul.

Autorităţile engleze au reuşit să se mobilizeze exemplar, în numai câteva zile strângând 20.000 de soldaţi în Dublin, în condiţile în care Marea Britanie era puternic implicată în primul război mondial. Irlandezii sperau într-un ajutor din ţară sau o posibilă debarcarea a germanilor în Irlanda. În restul ţării, revolta a fost aproape inexistentă: în comitatul Galway puţinii revoluţionari au fost uşor de dispersat, iar în comitatul Meath 16 poliţişti au fost asasinaţi într-o ambuscadă.

Revolta de Paşti a fost doar în câteva zile înnăbuşită de autorităţile engleze. 77 de lideri revoluţionari au fost condamnaţi la moarte ca urmare ca incidentelor, iar restul combatanţilor au fost lasaţi în viaţă. 15 lideri au fost omorâţi în primele zile după arestarea lor printre ei amintind pe: Thomas Mac Donagh, Thomas Clarke, Padraig Pearse, Willie Pearse, Joseph Plunkett, Edward Dally, Michael O`Hanrahan, John MacBride. Partidul Autonomist irlandez a condamnat oficial rebeliunea dar şi executarea liderilor rebeli. La 12 mai 1916 erau executaţi James Connolly, socialistul ce credea în valorile progresiste dar în acelaşi timp îşi iubea şi patria şi revoluţionarul Sean Mac Dermott.

Seria de execuţii politice, au provocat un val de indignare în insulă, dar şi în S.U.A., unde nu numai comunitatea irlandeză cerea clemenţa pentru revoluţionari ci chiar Congresul American. Clerul catolic s-a declarat împotriva acestor execuţii politice  în ciuda faptului că iniţial era ostil naţionaliştilor. Trecerea Bisericii Catolice în tabăra revoluţionarilor a determinat schimbarea percepţiei naţionaliştilor în popor. Ultimul lider politic irlandez executat în urma unei sentinţe de condamnare la moarte a fost Sir Roger Casement în 3 august 1916.

Revolta de Paşti din 1916 a schimbat percepţia poporului irlandez despre naţionalism şi căile sale de manifestare. Dacă numeroşi irlandezi erau furioşi după rebeliune pe radicali pentru distrugerile provocate în centrul Dublinului, după execuţiile liderilor politici, un vădit sentiment de ataşament s-a manifestat pentru martirii din 1916.