Despre ruși, cu pragmatism

Apropierea intereselor statelor pivot ale construcției supranaționale europene de Kremlin, provoacă insomnii policy-makerilor din Europa de Est și unei zone active a opiniei publice a cărei memorie istorică îi alimentează sentimentele rusofobe. Am citit în blogosferă, în ultimele două zile, reacții la vizita Angelei Merkel la Moscova și negocierea unor noi raporturi de cooperare economice între Germania, flagship-ul economiei europene și Federația Rusă.

Dacă vom reuși vreodată să transcendem retorica trădării sau a naivității Occidentului și a vulnerabilității sale la politica imperialistă a Rusiei pentru a înțelege ce se întâmplă de fapt în jurul nostru, o vom face numai după ce vom renunța la optica duală filie-fobie, care pare principalul mecanism al alterității în ceea ce privește analiza relațiilor internaționale. Raportarea la binomul despre care vorbim mai sus face imposibilă deslușirea rațiunilor din spatele unor acțiuni punctuale ce implică marii jucători sistemici, pentru că o astfel de analiză pleacă de la premise emoționale și nu pragmatice. Practic, rusofobia sau americanofilismul sau orice altă construcție similară implică sentimente de simpatie sau antipatie, uneori fundamentate just, pe o analiză empirică, alteori preluate automat pe calea autorității.

Ceea ce este important e că în cazul unor astfel de concluzii este foarte puțin important procesul cognitiv prin care s-a ajuns la ele. Spre exemplu, o rusofilie sau rusofobie, născută dintr-o analiză minuțioasă a relațiilor istorice româno-ruse, bazată pe fapte și interacții reale, nu este mai valoroasă, pentru capacitatea de analiză a evenimentelor viitoare,  decât una preluată formal, pe bază de senzații, pentru că amândouă  vor distorsiona însemnătatea evenimentelor ulterioare, plecând de la ceea ce doresc să vadă și nu de la ceea ce se întâmplă de fapt. “Filia” și “fobia” în analiza unei politici externe este indezirabilă pentru că nu îți permite să distingi capcane sau să  vezi oportunități, după caz. De aceea, pentru a înțelege și contextualiza un anumit eveniment sau succesiune de evenimente este imperios necesară o abordare pragmatică, care se raportează la chestiuni care se pot cuantifica. Câștigul absolut sau relativ al unui actor internațional de anvergură, canalele pe care se încearca să se obțină acel câștig, pe care-l vom denumi general – achiziție de putere, și în ce sens se alterează balanța de putere existentă în sistem, în urma acelui act de politică externă, sunt chestiuni care pot releva în final, ce stat reprezintă o amenințare, de ce natură este acea amenințare și metodele pe care le ai la dispoziție pentru a o contracara.

Imobilismul diplomatic, neraportarea la un anumit actor internațional în speranța că “dacă te faci că nu-l vezi, el(sau amenințarea lui) dispare, sunt greșeli care pot fi fatale pentru existența unui stat mic/mijlociu în jocul marilor puteri.  Pentru a exemplifica, cu siguranță o lectură a unor surse ante/interbelice va releva o teamă a oamenilor politici/intelectualilor față de Rusia, cel puțin la fel de mare ca cea prezentă. Ca și rusofilia, rusofobia are rădăcini adânci în spiritul românesc. Spre deosebire de rusofilie care e lobbyistă, interesat sau nu, rusofobia este sectară și ambele lasă puțin loc analizei. În perioada despre care vorbeam, totuși, s-a înțeles necesitatea jocului diplomatic și, odată definite interesele politice ale României – de întregire în antebelic – și de descurajare a statelor revizioniste în interbelic, au fost făcuți pași concreți pentru contracarea acestor amenințări. Ralierea la Franța, realizarea unui sistem de alianțe regionale, garantat de marile puteri pro statu quo, au însemnat acțiuni concrete. Dacă ele, într-un final au reușit sau nu, este mai puțin important. Importantă este evaluarea obiectivelor și folosirea unor pârghii politice pentru a le realiza.

Ceea ce face Germania nu este naivitate ci realpolitik. Se numește securizarea resurselor, lucru urmat cu asiduitate de orice mare putere – fie că-i Rusia, India, China sau Statele Unite. Pentru o economie competitivă cum este cea germană, divergențele ruso-ucrainene sau ruso-belaruse înseamnă pierderi, sau în limbaj politic, vulnerabilități, care trebuie rezolvate. Este nerealist să credem că Germania nu are ca obiectiv diversificarea rutelor și a surselor de energie. Orice stat își dorește crearea de alternative pentru a scădea orice fel de dependență față de un competitor. Problema Germaniei este că nu există o alternativă complet viabilă la resursele rusești, iar prin asta înțeleg o suplimentare completă cu energie dintr-o sursă secundă în cazul în care gazul din țeava rusească se oprește. De asemenea, politica Germaniei nu numai că nu este naivă, este extrem de inteligentă. Conștientizarea unei vulnerabilități și încercarea de-a o depăși prin erijarea în principalul furnizor de tehnologie de vârf, necesară modernizării Rusiei, înseamnă crearea unui nou debușeu economic pentru o economie performantă, gâtuită de incapacitatea pieței principale – spațiul comunitar – să îi absoarbă producția.  Spre exemplu, gazul rusesc este folosit la realizarea unui produs cu un grad înalt de profitabilitate, este înglobat în prețul respectivului produs și, ulterior, este vândut Rusiei cu profit.

O politică similară desfăsoară guvernul chinez, care a demarat un proiect feroviar în valoare de 800 de miliarde de dolari, care-și propune să interconecteze China cu restul Asiei Centrale și de S-E. Chinezii vin cu know-how-ul, cu banii și predau construcția la cheie, iar statele beneficiare platesc cu bani resurse. De aceea, fiind pe blog și pot specula, părerea mea este că lupta strategică a Rusiei cu europenii pe resursele din Asia Centrală va deveni inutilă pentru că de ele va beneficia China, care e mai aproape, pune dolari pe masă și acționează calculat și precis în sensul securizării resurselor caspice și iraniene.

Ceea ce face Rusia în prezent, în opinia mea, este un soi de imperialism economic, în sensul dat acestui termen de Morgenthau. Nu numai Rusia face asta, o face orice actor regional sau global puternic, pentru a-și atinge interesele, de orice natură ar fi ele. De asemenea, jocul Rusiei este în logica statu-quo-ului, ceea ce se traduce printr-o politică de achiziționare a puterii relative prin pași mici. Pentru a continua speculația, o mare parte a politicii externe rusești, se bazează pe manipularea idiosincraziilor europene. Rusia războaielor napoleoniene, Rusia inexpugnabilă în fața mașinii de război germane, Rusia – superputerea sovietică, au lăsat încă o puternică impresie asupra lumii, care vede în umbră un câine bătrân, pe care-l percepe disproporționat, amintindu-și de fiorosul dulău de altădată.Din multe motive, care fac obiectul unui alt articol, Rusia nu mai are capacitatea de a ține ritmul dezvoltării. Deprecierea sistemului de transporturi, grava problemă demografică, uzarea echipamentelor militare și exodul elitelor intelectuale, sunt dificultăți insurmontabile, care vor face Rusia să piardă putere, în sens relativ, mai degrabă decât să achiziționeze. Probabil, viitorul Rusiei ca mare putere va fi alături de Europa sau nu va fi deloc.