Rusia confirmă, deși nu era chiar musai, că are o problemă de compatibilitate cu Primul Amendament. Libertatea de expresie pare să fie o povară prea mare pentru policy-makerii ruși, motiv pentru care se descotorosesc de ea cu prima ocazie, folosindu-se de mijloace mai mult sau mai puțin ortodoxe.
Întamplarea face ca ortodoxia să aibă mult de-a face cu subiectul pe care-l vom aborda azi: o sentință judecătorească care, deși scutește doi cetățeni ruși de închisoare, îi obligă la plata unei amenzi. Scandalul propriu-zis a debutat în anul 2007 când, sub oblăduirea directorului centrului Saharov, Iuri Samodurov, și a istoricului de artă, Andrei Ierofeev, a fost organizată o expoziție de artă, intitulată “Artă Interzisă”, a născut un val uriaș de emoție printre bigoții ruși. Pe lângă polemica culturală, care, în fond, se fundamentează pe gusturi și poate fi chiar binevenită, a apărut și una juridică, datorită sesizării procuraturii. Oficialitățile au declarat chiar că organizatorii sunt pasibili de o pedeapsă care se pedepsește cu închisoarea, pentru că au “jignit credințele religioase ale cetățenilor și au incitat la ură confesională”.
Procesul în care au fost implicați cei doi oameni de cultură ruși a fost urmărit de revista “The Economist”, fiind tratat în mai multe articole (1,2,3) și de Andrei Zorin, profesor de Rusă la Universitatea Oxford, care a tratat subiectul pentru siteul openDemocracy.
Un comentariu pe care profesorul Zorin l-a lăsat pe blogul Eastern Approaches, afiliat portalului The Economist, spune că (și îl voi traduce în totalitate în cele ce urmează):
“Astăzi, oricine are un minim interes în Rusia urmărește cu atenție dramaticul proces al lui Mihail Hodorkovski. Totuși, la Moscova mai are loc un proces care atrage mult mai puțină atenție din partea opiniei publice, dar, care, poate avea consecințe similare.
Cu trei ani în urmă unul din cei mai importanți istorici de artă contemporană din rusia, Andrei Ierofeev, a organizat o expoziție intitulată “Artă Interzisă”, găzduită de centrul Andrei Saharov, din Moscova, unde a prezentat o colecție de lucrări interzise a fi expuse la manifestări culturale anterioare. Pentru a sublinia cenzura politică, Ierofeev a pus toate lucrările în spatele unei cortine, cu o singură gaură în ea, poziționată destul de sus, față de înățimea medie a oamenilor, astfel încât, pentru a vedea ce este în spatele cortinei, curiosul trebuie să urce câteva trepte și să tragă cu ochiul. Practic, numai oamenii care chiar doreau să vadă respectivele exponate o puteau face. Cu toate astea, Ierofeev și Iuri Samodurov, directorul centrului Saharov, au fost acuzați că incită la ură și că insultă sentimentele religioase, fiind trimiși în justiție.
În această săptămână, unul dintre procurori a cerut condamnarea la închisoare pentru fiecare dintre ei. Verdictul va fi anunțat pe 12 iulie. Procesul a fost cerut cu insistență de o grupare numită “Consiliul Popular”, compusă din radicali religioși, cu puternice sentimente antisemite, care pretind că sunt susținuți de Biserica Ortodoxă.
Este neîndoielnic că un verdict care îi găsește vinovați pe cei doi va modifica dramatic climatul politic din Rusia și va da o lovitură grea, dacă nu mortală, planurilor de modernizare clamate de președintele Dmitri Medvedev. Dacă modernizarea economică și tehnologică poate avea succes fără o reformă politică, este un subiect foarte discutat în Rusia. Dar nimeni nu poate spera la modernizarea societății fără libertatea conștiintei și a expresiei.
Imaginea Rusiei în străinătate, care a început să se îmbunătățească, va avea de suferit pentru cel puțin încă o decadă. Reputația țării va avea de suferit mai mult decât în cazul Hodorkovski. Oamenii de afaceri sunt pragmatici și uneori sunt gata să sacrifice pe unul dintre ei pentru a-și menține interesele intacte. Artiștii și intelectualii sunt mai putin iertători.
Povestea unui custode de artă, activist pentru drepturile omului, încarcerat pentru că a organizat o expoziție, va bântui Rusia și proiectele ei de integrare culturală în Vest. Într-un asemenea climat, cine mai are nevoie de evenimente grandioase ca actualul “an rusesc” din Franța?
Mai mult, dacă radicalii și fundamentaliștii simt mirosul sângelui vor deveni și mai agresivi în eforturile lor de a face din Rusia un stat ca Iranul lui Ahmadinejad. Asta, cu siguranță va provoca o reacție din partea publicului educat, în special a tinerilor. Să crezi că un astfel de proces nu va avea niciun impact asupra vieților rușilor este la fel de naiv ca atunci când, în urmă cu șapte ani, se credea că arestarea lui Mihail Hodorkovski nu va influența politicul și economicul.
Cunoscutul proprietar de galerii de artă Marat Gelman a anunțat că în ziua în care verdictul negativ va fi pronunțat, va deschide “Artă Interzisă” în galeria sa. Domnul Ierofeev și domnul Samodurov nu au intenționat să incite la violență și nici să insulte pe cineva. Au avut grijă să ascundă expoziția de ochii celor care ar fi putut-o găsi ofensatoare. Acest proces va reaprinde tensiunile și animozitățile care macină societatea rusească. Reputația Bisericii Ortodoxe Ruse, care este folosită ca un paravan de cei ce persecută oameni inocenți, va avea de suferit. Nu te poți întreba decât cine are interesul să obțină un astfel de rezultat. “
Dacă excelentul citat al lui Zorin, mi-a simplificat treaba, să trec la consecințe si deznodăminte. După un proces ce a durat doi ani de zile, cei doi au fost condamnați la plata unor amenzi de 150.000 și 200.000 de ruble, pentru incitare la ură religioasă.
După pronunțarea deciziei, Ierofeev a declarat: “ Sunt convins că mulți din oamenii de la Kremlin… sunt conștienți de cât de inoportun și jenant a fost acest proces pentru Rusia. Da, este un compromis dar o amendă este o amendă și faptul că am fost găsiți vinovați este un diagnostic negativ”.
P.S. Offtopic:
În mod surprinzător, câteva articole în care semnalam evenimente importante pe scena internațională, discutate doar parțial în mass-media, au dat senzația unui “bias”. Mai exact, poziția Iranului la Conferința NPT, tratată în articolul “Cu Mahmoud, despre non-proliferare” și reacția ministrului Afacerilor Externe turc, Mehmet Davutoglu, în fața Consiliului de Securitate, au fost suprainterpretate. Deși evenimentul a fost singular, mă văd nevoit să subliniez necesitatea unei dihotomii în citire între cadrul descriptiv și cel analitic. Când un articol traduce, în ghilimele, poziția unui stat important pentru balanța de putere din Orientul Mijlociu, așa cum este exprimată de șeful diplomației sale, nu implică o opinie subiectivă a autorului, ci aduce un element în plus, pentru a ușura analiza cititorului interesat de subiect. Sau, dacă o face în alte locuri, nu este cazul aici. Cred că o lectură onestă este suficientă pentru a înțelege care este poziția personală a unui membru al colectivului redacțional față de un eveniment punctual sau recurent și care articol este, din contră, unul informațional, care descrie plastic o situație.
