Războiul civil a fost concentrat în zona viitoarei capitale, Dublin şi în sudul provinciei Munster. În această zonă, IRA a raportat succese, împotriva trupelor britanice. Unitatea lui Tom Barry a ucis 17 auxiliari într-o ambuscadă în Kilmicheal – WestCork, noiembrie 1920. Oamenii lui Liam Lynch vor ucide la rândule 13 soldaţi britanici lângă Millstreet în 1921. Nici brigada lui Oscar Traynor din Dublin nu s-a lăsat mai prejos trecându-şi în cont numeroase victime.
În Irlanda de Nord şi zona Belfastului, IRA s-a limitat în a apăra catolicii de agresiunile protestante şi de intervenţia uneori brutală a forţelor militare engleze.
La sfârşitul războiului civil în iulie 1921, IRA mai deţinea foarte puţin armament tentativele de a importa arme din Italia şi SUA eşuând. Peste 5000 de membrii IRA au fost arestaţi iar 500 au murit în cursul luptelor. Trupele Black and Tans recunoscute pentru duritatea lor au ucis mulţi irlandezi prin metode brutale. Acţiunile lor nu se limitau doar la ucideri ci şi la inducerea unui sentiment de teroare în rândul comunităţii catolice: ardeau casele oamenilor de afaceri sau simplilor cetăţeni simpatizanţi ai IRA.
Războiul civil a însemnat un cumul de atrocităţi, provocate de ambele părţi lăsând sute de familii fără bărbaţi ori veterani chinuiţi de trauma luptelor ori a incapacităţii fizice.
Tratatul Anglo – Irlandez ce a reprezentat recunoaşterea independenţei Irlandei (fără comitatele din nord) a fost semnat în 1921. Liderul IRA Michael Collins, a negociat tratatul cu autorităţile britanice. În cartierul general IRA, 9 membrii se declarau în favoarea tratatului iar 4 îl respingeau considerând ruşinoasă abandonarea provincilor din nord.
În cele din urmă principiul majorităţii este respectat iar Tratatul va fi recunoscut de IRA. În 16 ianuarie 1922 două divizii conduse de Ernie O`Malley nu mai recunosc tratatul sfidând autoritatea conducerii IRA, ce ratificase acordul. Disensiunile se vor adânci din februarie 1922 când unitatea lui Liam Forde nu mai recunoaşte autoritatea IRA şi nici Tratatul Anglo – Irlandez. Evenimentele s-au precipitat şi mai mult după marginalizarea lui Richard Mulcahy şi Eoin O`Duffy în IRA1.
În 2 aprilie 1922, conducerea IRA reafirmă suportul pentru guvern şi tratatul semnat cu autorităţile de pe Tamisa.
Datorită disensiunilor interne ale IRA, în perioada 1922 – 1923 va izbucnit un război civil în întreaga Irlandă. Astfel, cei ce susţineau tratatului se vor alătura lui Collins şi Mulcahy şi vor crea Armata Naţională Irlandeză. Aceasta se baza pe un efectiv de 7000 – 8000 de foşti Voluntari, urmând a se lupta cu tabăra anti-tratat ce se bucura de sprijinul a circa 15.000 membrii IRA.
Autorităţile britanice au ajutat pe alocuri tabăra pro – tratat , dar nu au intervenit decisiv în conflict. Războiul civil s-a oprit în aprilie 1923. Cu toate acestea la 24 mai 1923 Frank Aiken a devenit noul conducător IRA datorită uciderii generalului Liam Lynch de către forţele INA.
Noul guvern va fi recunoscut de INA, IRA adoptând în decursul anilor o atitudine rezervată faţă de cabinetul irlandez.
În timpul celui de-al doilea război mondial, IRA va bascula între cele două tabere menţinând contacte cu toţi actorii implicaţi în noua conflagraţie mondială.
După 1945 IRA şi-a restabilit strategia, ocupându-se de hărţuirea protestanţilor de la graniţa dintre cele două Irlande. Din 1950 – 1962, IRA a desfăşurat „campania de graniţă” vizând distrugerea obiectivelor de apărare şi securitate britanice şi terorizarea protestanţilor. Campania s-a încheiat în 1962 după 12 ani de acţiuni sterile ce nu au deranjat prea mult autorităţile britanice.
Convenţia Specială a IRA din 1969 a împărţit vechea structură în două curente de acţiune. O parte din membrii IRA doreau să intre în Dailul irlandez pentru a-şi reprezenta electoratul, astfel trebuiau să recunoască automat suveranitatea legislativului şi executivului irlandez. Cealaltă tabără respingea intrarea în Parlament şi continua să nu recunoască legislativul irlandez. În Consiliul Militar IRA, câştig de cauză l-au avut cei ce dorea intrarea în Dail, astfel conducerea a propus recunoaşterea parlamentului din Irlanda şi cel din Irlanda de Nord.
Unul dintre directorii IRA, Sean MacStiofain considera că „actuala conducere IRA nu mai reprezenta ţelurile republicane”1 şi hotărăşte să creeze un nou grup: PIRA. Lui Mac Stiofain i s-au alăturat grupul IRA Belfast condusă de Billy McKee şi Joe Cahill ce au refuzat la rândule ordinele venite de la centru. În 1969, 9 unităţi din 13 câte existau în Belfast s-au alăturat PIRA (120 de activişti şi 500 de susţinători).
Conducerea IRA şi membrii rămaşi fideli liderilor lor, au constituit IRA Oficială (Irish Republican Army – Official),OIRA. Aceştia nu mai erau de acord cu violenţa politică practicată în anii `70 aducând ca argument eşecul „campaniei de graniţă”. Oficialii doreau constituirea unei baze politice cu ajutorul clasei muncitoare dorind prin această strategie să determine o apropiere a cetăţenilor nord irlandezi pe bază de clase, pentru a elucida eternul conflict confesional dintre protestanţi – catolici şi pentru a reunifica în final cele două Irlande.
PIRA sa angajat în apărarea catolicilor din Nord, acuzându-i de comunism pe OIRA.
Sinn Fein s-a împărţit la rândui în două grupuri astfel că din februarie 1970, se va naşte Provisional Sinn Fein. O treime din membrii vechiului Sinn Fein au ales calea provizorie.
PIRA a preluat ideologia IRA, considerându-se executivul de drept al întregii insule. Cu toate acestea guvernul din Dublin se pare că ar fi sponsorizat PIRA cu 100.000lire sterline, în scopul apărării comunităţii catolice din Ulster. Provizorii vor recruta un număr mare de tineri naţionalişti din Nord. OIRA îşi va înceta activitatea teroristă în 1972 urmând a se „supune” jocului democratic.
