Armata Republicană Irlandeză este primul grup terorist ce-şi desfăşoară activitatea în Europa postbelica. Radicalii basci, constituie de altfel singurul grup care a propagat violenţa ca mijloc de rezolvare a diferendelor politice încă din perioada interbelică şi până la „restructurarea” sa din perioada 1969 – 1970.
Din anul 1922, IRA va întreţine o campanie teroristă timp de aproximativ jumătate de secol, apoi restructurată (naşterea PIRA şi OIRA) va continua să producă insecuritate Irlandei de Nord dar şi fragilei democraţii din Republica Irlandeză. Activitatea IRA se poate prezenta printr-o succesiune etape istorice, bazate pe aspecte operaţionale ori considerente istorice. Este indubitabil caracterul instabil al activităţii IRA, fluctuând între perioade de tensiune şi acalmie.
Originile IRA se afundă în zorii obscuri, ai sfârşitului de secol XIX, când norii şovăielnici ai unei Irlande blestemate în hora istoriei, purtau mirosul puternic al sângelui revoluţionar. Din societăţi secrete, binecuvântate de zelul naţional al sfârşitului de veac, se nasc acele frăţii (Frăţia Republicanilor Irlandezi) ori asociaţiile militanţilor agrarieni irlandezi (Apărătorii; Ribbonmen) ce încearcă să trezească un puls naţional irlandez atât de încercat în cursul istoriei.
Amurgul secolului XIX trezit în dimineaţa rece a noului veac tocmai brumat va consfinţi trecerea la acţiune…
Numărul suporterilor Ligii Pământului Irlandez creştea considerabil, din SUA diaspora trimitea tot mai mulţi bani cauzei republicane. „Frăţia Feniană din America îşi va forma propriile regimente paramilitare pe care le va numi IRA” (este prima consemnare a acronimului IRA). Termenul s-a răspândit în timpul luptelor pentru independenţa Irlandei 1919 – 1921.
În 1914 Europa îşi „reintra” în matcă, respectându-şi „tradiţia” seculară de spaţiu predestinat violenţei politice. Irlandezii vor negocia cu guvernul din Londra, participarea lor la luptele de pe continent. 20.000 de irlandezi conduşi de John Redmond, liderul Partidului Parlamentar Irlandez, au acceptat să lupte sub coroana reginei în schimbul promisiunii că vor primii statutul de autonomie politică.
12.000 de membrii ai mişcării Irlandezii Voluntari vor refuza să lupte în primul război mondial. Atitudinea lor a fost explicată şi prin atitudinea liderului lor Eoin MacNeill. Acesta plănuia în secret o revoltă a irlandezilor, considerând că datorită războiului, riposta britanică va fi una slabă. Revolta a izbucnit în 1916, de sărbătoarea paştelui, răsculaţii citind o proclamaţie prin care declarau independenţa Irlandei.
Guvernul din Londra va aloca o forţă însemnată pentru a dispera rebeliunea. 16.000 militari sunt trimişi în insulă. Acţiunea rebelilor nu a fost populară în rândurile compatrioţilor irlandezi din aceea vreme. De abia peste ani, acţiunea lor fiind glorificată.
Partidul Sinn Fein a fost greşit acreditat ca iniţiator al acestor evenimente. Conducerea partidului a fost preluată de supravieţuitorii rebeliunii după un an, în 1917 şi nu a avut decât o contribuţie izolată în timpul rebeliunii din 1916.
În perioada 1916 – 1918, partidele Sinn Fein şi Parlamentar Irlandez s-au luptat pentru a câştiga încrederea electoratului fidel, irlandez. În 1918 Sinn Fein obţine multe mandate în legislativul englez, pe care îl părăseşte pentru a-şi forma propriul legislativ, Dail-ul, declarând totodată independenţa Republicii Irlanda.
Voluntarii Irlandezi în număr de circa 100.000 îşi vor schimba numele în IRA. Sinn Fein va prelua reprezentativitatea politică a IRA în Dail. Partidul era condus de Eamon de Valera.
Convenţia IRA ţinută la Dublin în 1917, va hotărî structura grupului cât şi conducătorii ei: Comitetul Executiv Naţional al IRA era compus din reprezentanţii provinciilor şi un număr de directori de departamente. Michael Collins (director departamentul organizare), Diarmuid Lynch (director departament comunicaţii), Michael Staines (director departament aprovizionare), Dory O`Connor (director departament tehnică). Sean McGarry era numit Secretar General.
Membrii Comitetului Executiv Naţional pe regiuni al IRA erau: M.W.O`Reilly (Dublin), Austin Stack (Kerry), Con Collins (Limerick), Sean MacEntee (Belfast), Joe 0`Dohertz (Donegal), Paul Galligan (Cavan), Eoin O`Duffy (Monaghan), Seamus Dayle (WexFord), Peadar Bracken (Offaly), Larry Zardner (Galway), Dick Walsh (Mayo) şi alţi membrii din Connacht.
Din 26 membrii ai Comitetului Executiv Naţional al IRA, 6 erau şi membrii în Sinn Fein. Liderul Irish Republican Army, Eamon de Valera era şi liderul Sinn Fein.
Prima întrunire a Dail-ului irlandez, se va desfăşura în Casa Mansion din Dublin. Legislativul va numi primul-ministru (Priomh Aire), în persoana lui Cathal Brugha. În acest interval, IRA nu se abătea de la violenţele politice asasinând ofiţerii britanici sau oficialii loialişti.
Lupta dintre IRA şi forţele britanice între anii 1919 – iulie 1921 a rămas în istoriografie sub denumirea: Războiul de Independenţă. Datorită diferendelor dintre directorul de organizare al IRA Collins şi primul-ministru Brugha, Dail-ul nu s-a solidarizat cu acţiunile IRA de abia la sfârşitul războiului în aprilie 1921.
IRA a fost condusă în timpul războiului de Collins şi Richard Mulcahy, organizaţia suferind cele mai multe pierderi în intervalul noiembrie 1920 – iulie 1921. Campania IRA împotriva forţelor britanice s-a desfăşurat în trei etape:
- În 1919, se reorganizează Voluntarii Irlandezi într-o armată ce trebuia să practice gherila. De organizarea a celor 15.000 de voluntari care au luptat în războiul civil s-a ocupat Ernie O `Malley. Collins a organizat echipele morţii (unităţi asasine) din Dublin ce aveau menirea să ucidă cât mai mulţi poliţişti şi militari britanici.
- Din 1920 au crescut în intensitate atentatele IRA împotriva poliţiei. Radicalii irlandezi au atacat barăcile poliţiei, distrugând 16 barăci şi avariind alte 29. Guvernul din Londra va decreta Legea Marţială, permiţând executarea membrilor IRA prinşi de autorităţile britanice. Englezii vor trimite în insulă celebrii Black and Tans, divizii auxiliare şi personal militar englez.
- Ultima etapă(august 1920 – iulie 1921), cea mai sângeroasă din întregul război a dus aproape la distrugerea IRA. Numeroşi radicali irlandezi sunt arestaţi, iar cei liberi erau hăituiţi în insulă de trupele britanice.
