Administraţia Ronald Reagan (I)

Câştigarea alegerilor de către Ronald Reagan a fost un succes diplomatic în evoluţia Statelor Unite ale Americii în cadrul Războilui Rece şi în stabilirea unor relaţii mai apropiate cu Uniunea Sovietică, mai ales după preluarea puterii de către Mihail Gorbaciov în anul 1985, afirmând: „cred cu tărie că istoria trece de la comunism în căldura solară a libertăţii umane“.

Născut în Tampico (statul Illinois), la 6 februarie 1911, dintr-o familie săracă, de mic copil a fost puternic influenţat de mama sa şi crescut în credinţa lui Dumnezeu şi a preceptelor creştineşti pe care l-a urmat ulterior. După terminarea cursului primar, a intrat la Eureka College, unde a absolvit economia şi sociologia. Ca să poată să-şi plătească taxele şi întreţinerea, în timpul anilor de studiu a primit o bursă jucând în echipa de fotbal american a colegiului şi pe timpul vacanţei s-a angajat ca salvamar, iar istoricii spun că în cariera lui ar fi salvat 77 de vieţi.

După terminarea studiilor s-a angajat ca radio-comentator de emisiuni sportive. Faptul că vorbea frumos, că era atletic şi chipeş i-a permis să se angajeze la Hollywood, iar în următorii douăzeci de ani să apară în 53 de filme, deşi niciodată nu s-a bucurat de faima de mare vedetă.

Reagan devine preşedintele sindicatului actorilor de filme şi, în această calitate, se trezeşte pe neaşteptate implicat în scandalul infiltrării Partidului Comunist American în industria cinematografică. Aceasta a contribuit şi mai mult ca ideile lui creştine şi patriotice, în acelaşi timp, să devină o cauză pe care nu o va abandona până la sfârşitul carierei politice, care va fi puternic influenţată de aceste precepte. Această încercare îl face să-şi schimbe ideile: adeptul ideilor liberale adoptă ideile conservatoare.

În Statele Unite ale Americii, de aproape 200 ani, sunt două partide puternice a căror filosofie este diametral opusă, în special în ceea ce priveşte politica internă şi rolul guvernului în viaţa oamenilor.

Doctrina Partidului Democrat prevede un control statal asupra vieţii economice şi veniturilor cetăţenilor, legile şi hotărârile guvernului având ca scop cu precădere ajutorarea oamenilor nevoiaşi şi a minorităţilor. Ideea de bază este de a redistribui veniturile cât mai egal între oameni. Cu mici deosebiri, sistemul este similar cu al partidelor socialiste din statele europene.

Partidul Republican are o doctrină care doreşte să limiteze puterea statului şi a guvernului asupra vieţii cetăţenilor, aceasta să fie redusă la controlul fiscalităţii. Soluţia este dezvoltarea iniţiativei particulare, care dă posibilităţi oricărui cetăţean să muncească, să câştige mai mult şi să trăiască mai bine.

În 1966, Ronald Reagan a fost ales Guvernator al Californiei (cel mai mare stat american, ca şi populaţie), depăşindu-şi adversarul cu 1.000.000 voturi şi fiind reales în 1970 pentru încă patru ani. În anul 1980 va castiga alegerile cu 489 de voturi, faţă de 49 câte obţinuse contracandidatul său, fostul preşedinte, Jimmy Carter.

În rândul principalelor măsuri pe care a încercat să le realizeze noul lider de la Casa Albă a fost aducerea statului la un nivel cât mai înalt, promovarea unei politici americane la scară mondială şi rezolvarea problematicii Războiului Rece, care devenea din ce în ce mai ameninţător.

Programul de reînarmare a lui Carter a fost continuat şi amplificat, pentru a împiedica conflictul din Afghanistan. Bugetul militar a crescut cu 5-6% pe an, permiţându-i armatei americane să se doteze cu material nou, bombardierele B1, rachetele MX, însă Statul Major a fost chiar mai puţin dispus decât administraţia să angajeze tru­pele în luptă.

Pe de altă parte, s-a pus problema luptei împotriva înaintării sovietice din Africa şi din Asia, prin acţiuni clandestine.

Astfel, americanii se vor implica, trep­tat, în sprijinirea organizaţiei UNITA, care lupta în Angola contra puterii procomuniste susţinute de soldaţii cuba­nezi, care au trimis arme afghanilor să se opună Armatei Roşii.

 În America Latină, preşedin­tele Reagan şi oamenii lui au acţionat mai deschis, în sensul că au de­nunţat influenţa comunistă din interiorul gherilei din Salvador şi de la nivelul puterii sandiniste din Nicaragua.

Această schemă de război rece i-a permis preşedintelui să obţină votarea creditelor pentru guvernul salvadorian şi pentru susţinerea grupărilor antisandiniste contras prezentate, în grabă, ca formate din discipoli ai patrioţilor americani din 1776.

Această politică în forţă, care nu a vizat aproape deloc să sprijine populaţia săracă din aceste ţări, a atins punctul culminant în octombrie 1983 prin ocuparea insulei Grena­da de către forţele americane. Trebuia să se pună capăt ameninţării cubaneze, pe cale de a se naşte. Fidel Castro a rămas un adversar perseverent, republicanii descoperind influenţa lui în toate mişcările revoluţionare din America Centrală.

Desfăşurarea rachetelor Pershing în Eu­ropa a întâmpinat dificultăţi, iar reacţia americană faţă de de­clararea stării de război în Polonia, în decembrie 1981, a rămas limitată. Relaţiile stabilite cu China comunistă nu au dus la nimic concret, în afară de schimburi comerciale.

În Orientul Mijlociu, americanii s-au dovededit incapabili să găsească o soluţie problemei palestiniene, fiind ţinta aten­tatelor criminale de la Beirut, de unde trupele lor au fost evacuate, fără succes, la începutul anului 1984.

Astfel, la începutul anilor 1980, poziţia Statelor Unite ale Americii în lume nu se schimbase în mod fundamen­tal. SUA puteau să intervină pe terenul lor de acţiune obişnuită, să-şi reafirme, cu tărie, hotărârea de a se opune expansiunii sovietice, dar nu mai era superputerea de altădată.

Discursul şi acţiunile lui Reagan au fost, desigur, menite să-i liniştească pe aliaţi şi să-i avertizeze pe ad­versari, dar acestea au avut drept scop şi convingerea ameri­canilor că sunt guvernaţi cu fermitate. Victoria clară pe care a obţinut-o Reagan la alegerile din 1984, a dovedit că, în această privinţă, politica lui a avut succes.

Anii presedinţiei lui Ronald Reagan (1981-1989) au fost marcaţi de apogeul Războiului Rece, dar şi de începutul prăbuşirii blocului comunist.

În confruntarea politică şi diplomatică cu URSS, Reagan a fost intransigent şi nu a recunoscut niciodată legitimitatea sistemului sovietic şi a depus toate eforturile pentru a submina puterea acesteia, lansând Războiul Stelelor, program care a impus adversarului o costisitoare cursă a înarmării, pentru a-i epuiza resursele şi pentru a grabi deznodământul. Reagan a condamnat intervenţia sovietică în Afganistan şi a sprijinit rezistenţa mujahedinilor.

Războiul Rece a început când SUA se aştepta la o eră de pace şi a luat sfârşit într-un moment când aceasta se pregătea pentru o nouă eră de conflict prelungit. Imperiul sovietic s-a prăbuşit chiar mai brusc decât izbucnise dintre graniţele sale; cu aceeaşi rapiditate, Washington-ul schimbându-şi complet atitudinea faţă de Moscova.

Prăbuşirea Indochinei, în 1975, a fost urmată în America de o retragere din Angola şi de o adâncire a dezbinărilor interne, dar şi de un val de expansionism din partea Uniunii Sovietice.

Forţele militare cubaneze se răspândiseră din Angola până în Etiopia, în tandem cu mii de consilieri militari sovietici. În Cambodgia, trupele vietnameze susţinute şi aprovizionate de Uniunea Sovietică, au pus stăpâ­nire pe această ţară frământată.

Afghanistanul era ocupat de mai bine de 100 000 de soldaţi sovietici. Guvernul prooccidental al şahului Iranului a fost înlăturat, în­locuit, ulterior, de un regim antiamerican, care a reţinut ca ostatici cincizeci şi doi de americani, a căror majoritate era formată din oficiali.

 

În timp ce SUA părea să atingă apogeul poziţiei sale internaţio­nale, comunismul a început să se dezvolte. La un moment dat, la începutul anilor ’80, comunismul era gata să măture totul în calea lui ascensiune care, însă, nu durat mult. În momentul următor, comunismul a devenit autodistructiv. În interval de un deceniu, orbita sateliţilor est-europeni s-a dizolvat şi statul sovietic s-a fărâmiţat, restituind aproape toate cuceririle ruseşti de la Petru cel Mare încoace. Nicio putere mondială nu s-a dezintegrat vreodată atât de total sau atât de rapid fără să piardă un război.

Imperiul sovietic a eşuat, în parte, deoarece propria-i istorie îl atrăsese impla­cabil spre supraextindere. Statul sovietic s-a născut împotriva oricărei probabili­tăţi şi a reuşit apoi să supravieţuiască războiului civil, izolării şi unui şir de con­ducători ticăloşi.

În 1939-1945 a reuşit să facă faţă celui de-Al Doilea Război Mondial, care părea ameninţător, şi a supravieţuit măcelului nazist cu ajutorul aliaţilor occidentali. După aceea, în faţa monopolului atomic american, a reuşit să stabilească o orbită de sateliţi în Euro­pa de Est şi, în perioada poststalinistă, să se transforme într-o putere globală.

La început, armatele sovietice au ameninţat numai zonele imediat apropiate, însă mai târziu şi-au extins influenţa asupra continentelor îndepărtate. Forţele rache­telor sovietice creşteau într-un ritm care i-a făcut pe mulţi experţi americani să se teamă că superioritatea strategică sovietică, era iminentă. Asemenea conducă­torilor britanici Palmerston şi Disraeli în secolul al XIX-lea, oamenii de stat americani percepeau o Rusie care avansa în toate direcţiile. Aceste lucruri i-au determinat pe americani să ia câteva măsuri de siguranţă în ceea ce priveşte o inevitabilă confruntare care nu era dorită de nimeni.

Deficienţa acestui imperialism a fost aceea că treptat liderii sovietici şi-au pierdut pe drum simţul măsurii, supraestimând abilitatea sistemului sovietic de a-şi controla cuceririle, atât militare cât şi economice, şi uitând că provocau practic toate celelalte mari puteri de pe o bază foarte slabă.

Totuşi, liderii sovietici nu au putut admite că sistemul lor avea dificultaţi în privinţa capacităţii de a genera iniţiativă şi creativitate, în ciuda puterii sale militare, Uniunea Sovietică era încă o ţară foarte înapoiată.

Uniunea Sovietică nu era nici suficient de puternică şi nici destul de dinamică pentru rolul pe care i-l atribuiseră liderii săi. Este posibil ca Stalin să fi presimţit adevărul despre echilibrul forţelor atunci când a reacţio­nat la intensificarea înarmării americane în timpul Războiului din Coreea, prin Nota de pace din 1952.

În perioadă de tranziţie de după moartea lui Stalin, succesorii acestuia au interpretat în mod greşit capacitatea pe care o aveau de a supravieţui fără a fi puşi la încercare de Occident drept o dovadă de slăbiciune a Occidentului. Şi s-au înşelat singuri cu ceea ce ei percepeau a fi însemnatele realizări sovietice în lumea în curs de dezvoltare. Decât să divizeze lumea capitalistă, care fusese strategia de bază a lui Stalin, ei aveau să o învingă prin ultimatumuri asupra Berlinului, rachete plasate în Cuba şi aventurism în lumea în curs de dezvoltare. Acest efort a depăşit, însă atât de mult capacitatea sovietică, încât a transformat stagnarea în prăbuşire.