Pe 15 iunie se comemorează un an de la Revoluția Verde din Iran, când milioane de cetățeni iranieni au ieșit pe străzile Teheranului, pentru a protesta împotriva fraudării alegerilor prin care actualul președinte, Mahmoud Ahmadinejad, a câstigat al doilea mandat.
Amplitudinea mișcării de stradă, care susținea candidatul opoziției, Hussein Mousavi, și violența cu care aceasta a fost reprimată de milițiile fidele Ayatollahului Khamenei, au șocat opinia publică mondială. Evenimentul a reușit să capteze atenția mass-mediei occidentale care a acordat spațiu important subiectului. Impactul emoțional al unor “ucideri în direct”, filmate de participanții la demonstrație, a fost un vector esențial prin intermediul căruia locuitorii lumii libere s-au alăturat sufletește manifestanților.
Prea multă speranță
Toată această succesiune de evenimente a fost declanșată de dovezile fraudei masive din 12 iunie, când favoritul establishmentului teocratic, Mahmoud Ahmadinejad, a reușit să câștige un nou mandat prezidențial. Revoluția iraniană, diseminată prin intermediul filmărilor participanților la proteste și a twitterului, a aprins speranța occidentului, că statul islamic imaginat în 1979 de ayatollahul Khomeini va dispărea, asemenea regimului ilegitim și corupt al șahului Reza Pahlavi. Din păcate pentru speranțele demonstranților din Teheran, mișcarea lor nu a avut suflul necesar destabilizării sistemului, sistem care a reacționat rapid și brutal, lăsând în urmă 44 de morți, după estimările oficiale (dublu în opinia Amnesty International). Printre aceștia, și simbolul evenimentelor din 15 iunie de la Teheran, Neda Agha-Soltan, o tânără în vârstă de 26 de ani, a cărei ucidere, filmată de un trecător, a făcut înconjurul lumii.
Totuși, în deplină tradiție occidentală, mișcarea de pe străzile Teheranului a fost încărcată de obiective ca libertatea sau democratizarea, protestatarii find puși să lupte pentru ceea ce credeau europenii și americanii că-și doresc sau ar trebui să își dorească. În realitate mișcarea pentru respectarea drepturilor cetățenești s-a manifestat în interiorul logicii teocratice a Iranului. Liderul mișcării, fostul candidat la președinție, Hussein Mousavi, nu poate fi încadrat în categoria politicianului anti-sistem, pentru ca a fost parte a sistemului însuși, îndeplinind multe funcții de primă importanță – de la Premier al Iranului până la Ministru de Externe. Așadar, Mișcarea Verde, după cum inspirat îi spune și numele, este pro-islamică, reformatoare, deschisă în exterior dialogului și compromisului diplomatic, dar nu este o mișcare de democratizare în sens occidental. Totuși, ce-i drept, este o alternativă preferabilă actualului binom Khamenei-Ahmadinejad. De aceea, probabil Occidentul ar trebui, pe lângă abordarea emoțională, să analizeze pragmatic relația cu mișcarea reformatoare din Iran, fără a-i transplanta acesteia obiective maximale, idealizând-o.
Ce este esențial pentru Occident, este că Mișcarea Verde a fost domestic generată de nemulțumirile clasei medii, urbane, mature politic din Iran. Acești oameni au demonstrat că au capacitatea și disponibilitatea de a lupta pentru drepturile lor însă interesele lor și ale occidentului față de Iran se intersectează doar în dorința de schimbare a liderilor conservatori de la Teheran. În realitate, în Orientul Mijlociu, manifestările de simpatie ale Vestului asupra unei mișcări sau a unui om politic din regiune, fac mai mult rău decât bine, generândo doză de circumspecție din partea societății.
Spuneam că Mișcarea Verde este una urbană, care nu mai crede în actualii lideri. Din păcate, pentru cei ce năzuiesc la o cedare democratică a puterii, mișcarea și liderii ei nu are suficientă legitimitate. O bună parte a societății iraniene profunde, oferă susținerea actualului regim, care a știut să-și joace rolul de “dispensator de bunuri”, fidelizând categoriile paupere de cetățeni.
La un an după moartea Nedei, Mișcarea Verde nu mai are energia necesară unor mișcări de anvergura primeia. Modul în care a fost reprimat protestul, vânătoarea organizatorilor de către autorități și vigilența acestora, face o nou protest improbabil pe termen scurt. Liderii sunt divizați, fiind obligați la concesii retorice.
Într-un articol publicat de LA Times, istoricul britanic Timothy Garton Ash, avertiza asupra pericolului unui Iran nuclear, subliniind că diferențele de abordare ale acestui subiect de către actualul regim și contestatari sunt minime. Recenta rezoluție trecută de Consiliul de Securitate împotriva Iranului, afectează fără a crea dificultăți insurmontabile regimului. Din perspectiva scenei interne însă, aduce numeroase dificultăți, pentru că îi pune pe reformatori în defensivă. După ce regimul a avut grijă să îi portretizeze ca instrumente ale unor interese străine, liderii reformiști merg pe o linie subțire, care îi poate compromite în ochii opiniei publice. Înainte de votarea rezoluției 1929, pe 24 mai, când era clar că SUA a reușit să convingă toți membrii permanenți de oportunitatea unor noi sancțiuni, Mousavi declara că “Mișcarea Verde nu susține slăbirea națiunii [printr-o astfel de decizie]”. Cu toate astea, liderul iranian a încercat să învinovățească autoritățile, care, spunea el, poartă o politică externă incompetentă și nesăbuită.
Totuși, este evident că înăsprirea tonului la adresa Iranului, amenințările unui eventual asalt aerian israelian, folosesc actualului regim, care se poate prevala de o retorică naționalistă, stimulând frica cetățenilor, prin inducerea unui sentiment de cetate asediată.
Mișcarea Verde va avea succes doar dacă este alimentată de nemulțumirile și abuzurile actualului regim, care va dispărea, în timp, exact ca cel al șahului, care pierduse respectul și susținerea propriilor cetățeni, și nu prin pusee de simpatie comemorativă.
Articol preluat din editia online a revistei Foreign Policy
Bonus: Vă prezentăm un documentar realizat de HBO, în amintirea Nedei, simbolul revoluției Iraniene:
