Din perspectiva teologiei protestante, dimensiunea harică nu este asociată cu funcţia anumitor lucători ierarhici. În cadrul evanghelic, slujitorii sunt cei care sunt numiţi ‘oamenii harului’ în sensul unei slujiri speciale, mijloacxele harului fiind identificate nu atât cu persoana cât cu slujirea.
În cadrul evanghelic, haroforul nu mai este perceput ca un transmiţător al harului ci mai mult ca un om al harului. El numai este unul care primeşte har în vederea transmiterii lui, ci a unei autorităţi prin care intră într-o clasă slujitoare. Din această perspectivă vom înţelege haroforul ca fiind slujitorul care este recunoscut de comunitate, iniţiat cu autoritate de conducători şi instituit de Duhul cu daruri pentru slujire. Din perspetivă protestantă, paradigma teologică a haroforului, se schimbă în cea a teoforului. Problema slujbelor va fi abordată direct, adică ce anume sunt slujbele Bisericeşti şi cine se califică pentru ele, apoi şi în mod indirect, care este scopul diferitelor slujbe, în special a celor care necesită ordinarea.
Problema conducerii bisericeşti are de-a face cu locul în care se află autoritatea în cadrul bisericii şi cu persoanele care trebuie să o exercite. În general se susţine că trebuie să existe un acord asupra autorităţii, aceasta nu în sensul că Dumnezeu nu ar fi (sau nu are) autoritatea supremă, diferenţele apar atunci când se discută felul în care, sau persoana prin care Dumnezeu îşi exprimă această autoritate. Dar, în viziunea protestantă, slujitorul nu va fi perceput ca un purtător al harului, la fel ca în teologia ortodoxă, ci ca unul care primeşte autoritate care nu va transmite har ci va exercita această autoritate.
Lucrările de slujire, în concepţia protestantă, au de a face cu împărţirea slujbelor, a responsabilităţilor şi în al doilea rând cu existenţa unei pluralităţi a conducerii. De asemenea, felul în care aceştia sunt iniţiaţi în diferite slujiri este unul în care comunitatea promovează iar slujitorii existenţi îi aprobă prin conferirea unei autorităţi speciale.
Problema conducerii bisericeşti are de-a face cu locul în care se află autoritatea în cadrul bisericii şi cu persoanele care trebuie să o exercite. În general se susţine că trebuie să existe un acord asupra autorităţii, însă, diferenţele apar atunci când se discută felul în care, şi persoana prin care, Dumnezeu îşi exprimă şi exercită această autoritate.
În viaţa Bisericii sunt multe oficii şi ministere care sunt corespunzătoare cu multe daruri separate şi abilităţi ale lucrării darurilor Duhului Sfânt. Totuşi, slujitorii au o recunoaştere publică, numită şi “instalare” sau “ordinare”. Prin contrast, mulţi alţi credincioşi exersează diferite daruri în biserică, dar nu vom spune că ei sunt într-un oficiu pentru că ei nu au nevoie de o recunoaştere formală publică pentru darurile funcţiilor lor. În Biserica Ortodoxă, oficiile sunt într-o ordine de autoritate: Patriarh, episcop, mitropolit, preot, intendenţii parohiali şi totuşi ca distincţie faţă de astfel de sisteme, afirmă Grudem, ale înaltei autorităţi, în majoritatea grupurilor protestante, oficiile Bisericii pot fi regăsite în sistemul bisericii locale. Ordinarea, în acest context, capătă o nouă perspectivă, prin urmare o nouă abordare. Astfel, ea va fi înţeleasă având mai degrabă un caracter funcţional misiologic, decât unul ontologic.
Semnificaţia ei, înţelesul actului este unul a intrării în lucrarea de slujire a unei persoane (Grenz indică mai mult spre o slujire pastorală). Aceasta are, însă, două aspecte, şi anume: chemarea personală a lui Dumnezeu prin Duhul, şi în al doilea rând, confirmarea acestei chemări de către comunitate.
Diferitele oficii ale bisericii au presupoziţiile lor dar de asemenea, şi un oficiu şi minister comun. Acest perimetru comun al tuturor credincioşilor este extins (continuă) în misiunea lui Isus Cristos, de a chema la salvare pe toţi oamenii. Teologia bisericii primare şi a Evului Mediu, descriu implicarea tuturor credincioşilor şi tuturor celor botezaţi în trimiterea lui Cristos de către Tatăl pentru intrarea în preoţia Sa şi în oficiul împărătesc. Astfel a început în unele tradiţii, în special în doctrinele reformate, preoţia tuturor credincioşilor. În principiu toţi credincioşii, în oficiul preoţiei a lui Cristos nu prezintă o problemă a dezbaterilor confesionale. Specificul reformaţilor va consta în întoarcerea la rezultatele conceptelor din concluziile unsei preoţii universale care de cele mai multe ori diferă de oficiile laicale ale bisericilor subliniind o categorie universală de creştini.
În acest cadru, al perimetrului comun, se subliniază, totuşi, ‘oamenii harului’ din biserică, slujitorii prin care putem avea parte de har. Grudem propune o listă exhaustivă care include acele mijloace a harului în închinarea Bisericii. Cei care participă la învăţătura Scripturii, botez, sunt lideri în închinare, evanghelizare precum şi diferite lucrări personale, individuale – toate acestea ţin de aceşti oameni ai harului nu doar în sensul lucrării mântuitoare a harului ci şi atunci când aceştia îşi pun timp deoparte pentru lucrare şi anumite nevoi specifice ale Bisericii. În acest sens, aceşti slujitori pot fi consideraţi oameni ai harului.
Astfel, acest fel de abordare evanghelic, nu exclude în totalitate ideea diferitelor nivele de slujire sau a diferitelor grade de ordinare dar, totuşi, nu identifică o slujire dintre acestea ca fiind principiul ontologic, esenţa Bisericii. Aici, subliniem că identitatea Bisericii este identificată cu relaţiile dintre oameni, închinarea lor – altfel spus, sunt chiar oamenii. Dar nu doar oamenii, ci cei care prin Duhul împreună, formează comunitatea. În final, Biserica este descinderea acestei comunităţi asumată şi călăuzită de Duhul. Slujirile sunt percepute ca sisteme, forme de conducere bisericească cu bază scripturală. Totuşi, în cadrul protestant avem mai multe astfel de sisteme, Erickson le grupează în patru, dar analiza şi superioritatea unora faţă de altele, nu reprezintă obiectul studiului nostru.
Cert este că şi în cadrul protestant oficiile eclesiale sunt parte a structurii de conducere bisericească ce urmează să fie în concordanţă cu autoritatea Bibliei. Dar, după cum observă şi Erickson, deşi se tinde după un model biblic avem cel puţin două aspecte problematice. În primul rând, în ceia ce priveşte materialul didactic, nu avem nici o expunere prescriptivă despre cum ar trebui să fie conducerea Bisericii. În al doilea rând, din aceleaşi pasaje descriptive nu putem identifica un tipar unic. Astfel că, se sugerează construirea unui sistem bazat pe direcţia nou-testamentară şi pe o raţiune biblică (cea a bunei organizări). Totuşi, aceste perspective par să facă abstracţie de alte tradiţii care au dezvoltat încă din perioada primară un anume sistem de organizare în Biserică. Credem că prin aceasta Erickson înlătură tocmai acele aspecte de care protestantismul a fost atât de mult marcat şi anume, atât modelele de organizare eclesială precum şi modul în care slujitorii erau iniţiaţi şi promovaţi în diferite slujiri. Astfel că, ordinarea slujitorului este elementul esenţial care ar trebui supus analizei la acest nivel, John Tipei susţine faptul că evangheliştii fac referire la actul rânduirii dar care nu este exprimat prin ordinare ci prin ceironein. O astfel de exprimare pare a fi mult mai corectă atît din punct de vedere biblic cât şi dogmatic.
