Echitatea fiscală semnifică dreptate socială în materie de impozite. Pentru respectarea acestui principiu este necesară impunerea diferenţiată a veniturilor şi a averii şi stabilirea unui minim neimpozabil, pentru persoanele care realizează venit sub un anumit plafon.
În funcţie de gradul de cuprindere a subiecţilor impozitului şi a materiei impozabile, impunerea poate fi generală când se extinde asupra tuturor persoanelor care realizează un venit dintr-o anumită sursă sau deţin un anumit gen de avere, sau parţială, când unele persoane beneficiază de anumite scutiri sau reduceri de impozite.
Trebuie să se facă distincţie între egalitate în faţa impozitului şi egalitate prin impozit atunci când se apelează la spiritul de justiţie în repartizarea sarcinilor fiscale între membrii societăţii.
Egalitatea în faţa impozitului presupune ca impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, adică să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării. Totodată, impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent de forma juridică în care sunt organizate şi funcţionează acestea: producători individuali sau întreprinderi de diferite dimensiuni.
Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta, în funcţie de o serie de criterii economice şi sociale, printre care amintim: mărimea absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil, natura şi provenienţa veniturilor etc.
Pentru a putea fi asigurată egalitatea în materie de impozit este necesară respectarea următoarelor condiţii:
a) stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Această condiţie poate fi respectată numai în legătură cu impozitele directe, neavând aplicabilitate în cazul impozitelor indirecte;
b) sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă pe care acesta o are, adică cu luarea în considerare a mărimii venitului şi averii care fac obiectul impunerii, precum şi a situaţiei personale a acestuia (căsătorit, cu sau fără persoane în întreţinere, celibatar etc.);
c) este necesar ca la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane în comparaţie cu sarcina fiscală a altei persoane din aceeaşi categorie socială;
d) respectarea echităţii fiscale presupune ca impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia celor care se situează sub un anumit nivel.
Respectarea echităţii fiscale este dată într-o anumită măsură şi de felul cotelor de impozit utilizate:
Impunerea în cote (sume) fixe nu ţine seama de venitul sau averea contribuabilului şi nici de situaţia personală a acestuia. Ea a apărut sub forma unei dări pe locuitor şi s-a utilizat în orânduirea feudală şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului, în special.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote proporţionale, în cote progresive şi în cote regresive.
Impunerea în cote proporţionale este o manifestare directă a principiului egalităţii în faţa impozitelor: se aplică aceeaşi cotă de impozit indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă aceeaşi proporţie între impozit şi volumul venitului (valoarea averii).
Impunerea progresivă constă în aceea că o dată cu creşterea venitului (averii) are loc şi creşterea cotei impozitului astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul impozabil. Cotele progresiei pot creşte fie într-un ritm constant, fie într-unul variabil. Impunerea progresivă cunoaşte în practica financiară două variante:
Impunerea în cote progresive simple (globale) se caracterizează prin faptul că se aplică aceeaşi cotă de impozit asupra întregii materii impozabile aparţinând unui contribuabil. Fiind vorba de o impunere progresivă, cota de impozit va fi cu atât mai mare, în limitele progresivităţii stabilite prin lege, cu cât venitul sau averea respectivă va fi mai mare. Impozitul datorat statului se obţine făcând produsul dintre mărimea obiectului impozabil (venitul, averea) şi cota de impozit aferentă nivelului acestuia.
Impunerea în cote progresive compuse (pe tranşe) are ca trăsătură distinctivă divizarea materiei impozabile în mai multe tranşe (părţi), iar pentru fiecare tranşă de venit (avere) se stabileşte o anumită cotă de impunere. Prin însumarea impozitelor parţiale calculate pentru fiecare tranşă de venit (avere) în parte se obţine impozitul total de plată ce cade în sarcina unui contribuabil.
În practica fiscală a unor state se întâlneşte şi impunerea în cote regresive, ca o consecinţă a impozitelor indirecte, în situaţia cumpărării unei mărfi sau a utilizării unui serviciu când impozitul plătit este acelaşi, indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorului. Acesta face ca ponderea impozitului în venitul cumpărătorului să fie invers proporţională cu venitul acestuia.
