Originea Cultului Mithriac (II)

La primul congres ce a avut loc la Universitatea din Manchester, John Hinnells a sugerat cu precauţie că:”posibilitatea ca mithraismul este o creaţie nouă folosindu-se doar numele persan şi detaliile pentru a da o culoare exotică şi pentru a da o aparenţă exotică noului cult, nu a fost niciodată luată în considerare ”[i].

Printre primii care au  a contestat în mod făţiş teza lui Cumont a fost S. Wikander şi Richard Gordon.

S. Wikander[ii] critică teoria cumontiană însă fără efectul aşteptat deoarece nu era momentul potrivit pentru o reevaluare. Autorul oferă o alternativă a formării  cultului în Balcani şi adduce argumentele etimologice prin care susţinea că existenţa diferenţelor între forrmele occidentale şi orientale ale numelui zeului denotă existenţa a două culte sepatate. Ambele argumente au fost  fost slab susţinute.Cel mai argumentat punct al lui S. Wikander a fost cel legat de presupusa origine a cultului în Anatolia demonstrând lipsa de substanţă a dovezilor mithraice şi faptul că mithraismul nu s-a dezvoltat în Anatolia în tandem cu Anahita.

 

La acelaşi congres (1975) a citit un articol care a arătat circularitatea argumentelor lui Cumont legate de originea iraniană a mithraismului. Cumont si-a asumat pur şi simplu valabilitatea a ceea ce îşi propusese să demonstreze[iii]. Deoarece Cumont a presupus că mithraismul era descendent din religia iraniană, el cerceta până gasea ceva în religia iraniană care putea să explice dogma sau ritualul presupus correspondent din mithraismul roman. Cu privire la Asia Mică, Gordon ajungea la concluzia că acolo nu exista un prototip al misterelor dedicate lui Mithras care apoi s-au raspândit spre vest în întreaga Europă. Mai degrabă dovezile din Asia Mică susţin existenţa mai multor varainte ale cultului lui Mithras care au tendinţa de a fi locale şi in sincretice cu alte culte[iv]. Prin urmare afirma Gordon “este nerealist să insistăm că misterele mithraice au o origine anatoliană”[v]. Poziţia lui Gordon nu neagă în totalitate teoria cumontiană ci susţine că concluziile acestuia sunt premature şi fără susţinere reală.

Ideea unei continuităţi a mithraismului din est spre vest  şi a originii iraniene a mithraismului a fost preluată  de G. Widengren şi într-o manieră diferită de către L.A. Campbell. G. Widengren considera mithraismul este descendent al religiei iraniene şi a altor religii orientale.[vi]

Campbell vedea monumentele religiei mithraice în primul rând ca expresie a religiei iraniene, nu numai la nivelul teologic simplu ci şi la nivelul psihologic, complicat şi sofisticat în care monumentele funcţionau ca simboluri ale ideologiei iraniene a creaţiei şi naturii, a destinului şi sufletului uman. Opera lui Campbell trebuie privită cu circumspecţie atunci când vine vorba de clasificări care tind să devină arbitrare, frecvent fără sens şi imposibil de susţinut[vii].

Atunci când cultul lui Mithras în est sau în vest este privit ca manifestarea aceleiaşi religii, este doar un pas mic să descrii misterele în Iran sau în Mesopotamia sau amândouă. Este o perspectivă care a eşuat pentru că, deşi s-a susţinut deseori contrariul, arheologia nu a dezvăluit încă urme semnificative al mithraismului în est.

Diferenţele ce despart cultul lui Mithras din est cu adevăratele mistere din vest  sunt în mod succinct analizate de C. Colpe[viii]

Argumentele lui Gordon au fost  conştientizate de cercetători şi azi  este general acceptat faptul că mithraismul nu este descendent din religia iraniană. Mithraismul nu a pătruns spre vest, în Europa  din Iran prin Siria, Asia Mică  ci, mai degrabă, a luat naştere la Roma sau poate în provinciile dunărene şi a pătruns apoi în Asia Mică şi Siria. Pentrua a susţine această teorie putem da exemplul mithraismului de la Dura Europos din Siria care a luat naştere odată cu venirea soldaţilor care l-au adus cu ei din vestul Europei. Ideea lui Cumont precum că misterele lui Mithras îşi au rădăcinile în Persia şi apoi au fost aduse în vest de magii elenizaţi a fost practice respinsă, geo Widengren continuând să şi-o assume !!!. În schimb mithraismul roman a fost una din religiile pe care imperiul roman a exportat-o cu success în est, cu precădere Asia Mică şi Siria. Astfel, Lewis Hopfe, care a făcut un studiu a tuturor dovezilor mithraice din Siria a conluzionat: “ideea că mithraismul a luat naştere în Persia şi apoi transferat în est spre Roma, nu poate fi susţinută de cercetarea noastră”[ix].

Trebuie pusă şi o problem de semantică: ce este mithraismul, care sunt caracteristicile esenţiale minime pentru ca cineva să spună că acolo s-a născut cultul lui Mithras. Dovezile din Anatolia sunt nesemnificative să admitem acest loc ca o soluţie pentru originea misterelor.

Totuşi unii dintre cercetătorii fenomenului susţin că mithraismul a primit forma esenşială în Anatolia. E. Will a acceptat cea mai mare parte a criticii făcute de S. Wikander teoriei lui Cumont care susţinea că misterele au descendenţa iraniană a diasporei din vest, însă argumentează că misterele s-au format în Anatolia deşi într-un mediu şi după un model care îmbină elementele orientale cu cele elenistice. Cilicia este considerată zona de naştere a misterelor[x]. Cilicia este zona unde Plutarch(V Pomp. 24) amintea de piraţii care celebrau rituri secrete, inclusive cele dedicate lui Mithras.

Problema cea mai importantă e diferenţa de un secol şi jumatate dintre menţiunea cu privire la piraţii cilicieni şi apariţia primului monument mithraic in Italia, la sfarşitul secolului I d.Hr.

R.L. Gordon analizând similitudinile dintre  dovezile anatoliene şi cele mai vechi dovezi ale cultului din alte părţi a sugerat o uniune a unei forme locale, anatoliene, de adorare a lui Mithras cu un prototip cel puţin al misterelor[xi]

 

Per Beskow sugerează că mithraismul ar putea avea începuturile în regatul bosforan, pe malul de nord al Mării Negre, unde câteva indicii ale Mithraismului aufost găsite reprezentate de monede şi cinci plăci de teracotă. Din regatul Bosfor s-a răspândit în Moesia, unde a fost descoperită cea mai veche dovadă a mithraismului. Din Moesia s-a ramificat pe Dunăre, în panonnia. De acolo soldaţii romani campaţi pe limes au dus cu ei acest cult în Italia şi Siria[xii]

Michael Speidel[xiii] ajungea la concluzia că mithraismul este o religie romană şi greacă şi nicidecum o religie orientală. Mithraismul are origine greacă ca şi cosmologia pe care a fost construit şi dacă lipsesc dovezile din teritoriile greceşti din Europa şi Asia Mică acest lucru trebuie pus pe seama faptului că foarte puţini soldaţi romani au fost recrutaţi şi stationaţi în aceste teritorii, nu pentru că exista un antagonism între greci şi iranieni.

În ciuda celor argumentate de M.Speidel, David Ulansey susţine că un grup de stoici intelectuali din Cilicia, educaţi în precesia echinocţiilor, descoperite de Hipparchus au creat a nouă divinitate cu puteri immense capabilă să mute structura întregului univers şi au personificat această nouă divinitate în forma lui Perseus, eroul din Tarsus, deoarece acesta reprezenta de asemenea o constelaţie.

Dacă Michael Speidel şi David Ulansey au presupus că mithraismul a fost produsul unei interpretări elenistice astrologice, Reihold Merkelbach[xiv] şi Manfred Clauss[xv] au pretins că religia mithraică s-a născut în Roma. Cea mai interesantă teorie presupune creacrea misterelor de un geniu uitat care lucra în vecinătatea palatului imperial, însaă care era de origine anatoliană şi cu multe cunosştinţe despre religiile iraniene şi despre cultura  filosofică elenistică.

În 1990, Wolf Liebeschuetz revine asupra originii şi difuzării mithraismului în fiecare din principalele zone ale imperiului sugerând că originea acestei difuziuni a cultului o găsim în Roma şi Ostia[xvi]

R. Beck, în 1998 încearcă să readucă în prim plan un scenario cumontian al originii cultului mithraic. În opinia sa această geneză se bazează pe un grup fondator format din militar şi civili clienţi ai dinastiei din Commagene[xvii]. El porneşte de la profilul  unui grup fondator şu nu se bazează pe un proces lung transformative (a la Cumont) şi nici pe crearea cultului de către un singur individ.

A.D.H. Bivar considera, într-un studiu intitulat Mithra and Mesopotamia  arată că mithraismul roman, în ciuda unor influente clasice, a rămas o combinaţie a unor elemente foarte vechi, pre-zoroastriene, iraniene, cu zeitatea babiloniană Nergal[xviii].

H.J. Drijvers[xix], intr-un articol despre aceeaşi zonă în relaţie cu Mithras,  că nu există nici o legătură istorică între cultele mesopotamiene şi mithraismul de mai tarziu. A existat doar o certă similitudine tipologică. Cultele din Hatra şi Palmira au avut unele caracteristici care au făcut ca aderenţii lor să adopte uşor cultul lui Mithras

Ernest Will[xx] remarca că problema originii misterelor este de două tipuri: data formării misterelor şi locul unde a luat naştere(Cilicia).

Deşi remarcă importanţa cultului lui Mithra în Commagene, Jacques Duchesne-Guillemin nu gaseşte similitudini între cultul lui Mithra din regatul Commagene şi misterele lui Mithras [xxi].

O alta ipoteză[xxii] care aduce argument lingvistice, monumente şi tradiţia literară sugerează Armenia ca loc de origine a mithraismului, sau cel puţin ca etapă în evoluţia acestuia.

 

---

[i] Mithraic Studies I…………..

[ii] S. Wikander, Etudes sur le mysteres des Mithras, în Vetenskapssocieteten i Lund. Arskob 1951, p 5-46

[iii] Ulansey, Origin sau CONGRESUL I

[iv] Richard L. Gordon, Franz Cumont and the Doctrines of Mithras, în Mithraic Studies, Manchester 1975, p. 245

[v] Ibidem,  p. 246

[vi] G.Widengren, 1965

[vii] R. Beck, 1984, Mithraism since Franz Cumont, în Aufstieg und Nidergang der Romischen Welt, Berlin, Walter de Gruyter, p.2067.

[viii] C.Colpe, 1975, Mithra-Verehrung, Mithras cult und die Existenz iranisher Mysterien, în Mithraic Studies, 1975, pp. 378-405.

[ix] Lewis M. Hopfe, Mithraism in Syria, în Aufstieg und Nidergang der Romischen Welt, Berlin, Walter de Gruyter, 1990, p. 2233

[x] E. Will, 1953,Les origines du mithriacisme, în  L information littteraire, 5, pp. 65-69

[xi] R.L. Gordon, 1978, The date and significance of CIMRM 593, în Journal of Mithras Studies 2, pp. 148-174

[xii] Per Beskow, The Routes of Earlz Mithraism, în Etudes Mithriaques IV, 1978, p. 8

[xiii] Speidel, 1980, Mithras Orion. Greek Hero and the roman army God, în EPRO 63, Leiden 1978, p. 46

[xiv] R. Merkelbach, 1984, Mithras, Konigstein, p.76-77

[xv] M. Clauss, 1990,  Mithras.Kult und Mysterien, Munchen, 1990, p. 32

[xvi] W. Liebeschuetz, 1994, The expansion of Mithraism among the Religious Cults of the second century, în Hinnels, Studies In Mithraism, Rome, 1994, p. 195-216.

[xvii] R. Beck, 1998, The Mysteries of Mithras: A new account of Mithras genesis, în Journal of Roman Studies, vol. 88, p.122

[xviii] A.D.H. Bivar, 1975, Mithra and Mesopotamia, în Mithraic Studies, p. 289

[xix] H.J. Drijvers,1978,  Mithra at Hatra?, în Etudes Mithriaques, 1978, p. 186

[xx] E. Will,1978, Origine et nature du mithriacisme, Etudes Mithriaques, p. 527-536

[xxi] Jacques Duchesne-Guillemin, 1978, Iran and Greece in Commagene, în Etudes Mithriaques, 1978, pp. 187-199

[xxii] J.R. Russel, 1990, On the armeno-iranian roots of Mithraism, în Studies in Mithraism, Rome, 1990