La șapte decenii după ce de Gaulle și Churchill își descopereau destinul comun de a lupta împotriva fascismului, oamenii de stat francezi și britanici le onorează memoria. Și, poate, le vor lua exemplul.
Pe 18 iunie, la Londra, s-a celebrat aniversarea a două momente importante ale celui de-al Doilea Război Mondial, apelul lui Charles de Gaulle de la BBC, care îi îndemna pe francezi să lupte împotriva germanilor și faimosul discurs “At our finest hour” din Camera Comunelor, susținut de premierul britanic Winston Churchill. Rememorarea acelor clipe va avea loc în compania președintelui francez, Nicolas Sarkozy și a premierului britanic, David Cameron.
Pe 16 iunie 1940 Franța este înfrântă de Germania și cere armistițiul, care va fi semnat pe 22 iunie. Conducerea statului francez revine unui erou al Primului Război Mondial, Mareșalul Petain. Ca o reacție la căderea Franței, pe 18 iunie, au loc faimoasele discursuri ale lui de Gaulle, erijat în lider al rezistenței franceze și Winston Churchill, care anunța Parlamentulului britanic începutul “Bătăliei pentru Anglia”. Respectivul moment este actul de naștere a unei relații sinuoase între două personalități care au marcat, în mod esențial, imaginarul politic al propriilor țări.
Deși traiectoria pe care și-au înscris țările după război sunt contrare, cei doi mari oameni de stat prezintă multe similitudini. De la atitudinea dură și îndârjită politic până la impactul pe care l-au avut asupra sistemelor politice din Marea Britanie și Franța, Churchill și de Gaulle împărtășesc multe trăsături, în special orgoliul național specific elitei politico-militare călite în Marele Război.
Oameni de stat, oratori și scriitori, cei doi au exercitat asupra națiunilor lor o atracție irezistibilă, creând din Churchillism și Gaullism, mituri politice centrale, pe care oamenii de stat englezi și francezi din a doua jumătate a secolului XX nu au făcut decât să le difuzeze.
Marele drum comun al celor doi s-a încheiat după război, moment în care viziunile lor asupra viitorului balanței de putere din Europa s-au separat fundamental. După instaurarea sistemului versaillez în 1919, garanții status-quo-ului european au devenit Marea Britanie insulară și Franța continentală care trebuiau să îngrădească o Germanie revanșardă, care vedea în Versailles o mare nedreptate, o răzbunare franceză pentru momentul 1870. Statele Unite, care propuseseră o regândire a sistemului politic internațional, prin implementarea celor 14 puncte prezentate de Woodrow Wilson, au decis, prin neratificarea pactului Societății Națiunilor de către Congres, să continue linia impusă în politica externă a SUA de doctrina Monroe.
Alianța Marii Britanii cu Franța în perioada interbelică a fost singura garanție că echilibrul european de putere nu se va încheia cu un nou război. Când indecizia și sentimentul unei nedreptăți originare au permis Germaniei să se reînarmeze, depășind ca forță militară Franța, conflictul nu a mai putut fi evitat. Finalul războiului a pus cele două țări, în fața imaginării unui nou sistem de alianțe. Puterea lor globală de la sfârșitul secolului XIX nu mai era decât o amintire, în Europa centrală demantelarea Germaniei a lăsat un vid de putere, iar Federația Rusă, marginalizată politic în interbelic redevenea o mare putere, care amenința fragilitatea Europei. În acest context s-au impus viziunile celor doi lideri europeni. Diferența esențială de viziune, de rupere cu trecutul, transpare din cuvintele pe care Churchill i le-a spus generalului francez: “de câte ori voi fi obligat să aleg între Franța și ocean, voi alege oceanul. De câte ori voi fi obligat să aleg între dumneavoastră și Roosevelt, îl voi alege pe Roosevelt”.
Decizia de poziționare a Regatului alături de Statele Unite decurgea din imposibilitatea Franței de a oferi garanții de securitate Marii Britanii. În interbelic, Franța avea, teoretic, cea mai numeroasă și mai puternică armată de pe continent, fiind un garant credibil de securitate pentru o Anglie care și-a înăbușit orice tentație activ continentală după ce, multe secole, războaiele cu Franța au făcut-o să-și neglijeze destinul insular. Și, totuși, după două conflagrații mondiale, pentru Marea Britanie, cel mai credibil aliat nu putea fi decât SUA. “Relația specială” de securitate dintre cele două țări s-a conturat, așadar, în perioadă post-conflict, după ce Marea Britanie și-a denunțat aranjamentele anterioare ca fiind neviabile în viitor.
De Gaulle nu a uitat niciodată decizia britanică de a renunța la vechiile garanții reciproce cu Franța și a încercat, în cadrul viitorului “bloc occidental”, să articuleze o politică diferită, bazându-se pe o relație specială cu Germania și adoptând statutul de aliat critic al Statelor Unite. Resentimentar față de noua strategie engleză, de Gaulle a invocat acest fapt pentru a nega admisia Regatului Unit în cadrul Comunităților Europene.
Preferințele geopolitice ale lui Churchill și de Gaulle le-au supraviețuit până la începutul secolului XXI, de multa ori, maliția critică a francezilor față de aliații occidentali având un iz gaullist. Dacă Chirac, în 2003, a avut o poziție critică față de invazia din Irak, în schimb, actualul președinte, Nicolas Sarkozy, pare să se fi rupt de paradigma gaullistă în raport cu Statele Unite. Dacă și gazda sa, David Cameron, reușește să renunțe la statutul de a cânta pe aceeași voce cu Washingtonul, atitudine care a determinat o serie de critici să catalogheze Marea Britanie ca fiind “America’s poodle”, există posibilitatea ca relația Londrei cu Parisul și Berlinul să se schimbe. Dintr-o perspectivă europeană, o nouă angajare continentală a Marii Britanii ar însemna creșterea credibilității proiectului european, atât de încercat de criza financiară globală.
Cooperarea în domeniul apărării și al securității, eforturile de a susține proiectul european, ar fi, la șapte decenii după inițierea efortului comun de război anglo-englez, un bun punct de plecare pentru resetarea unor relații, care au prea multe puncte în comun cu strategii gândite la începutul Războiului Rece.
Obligate de felul în care lumea evoluează, se dezvoltă, și Occidentul, în ansamblu, regresează ca putere relativă, Parisul și Londra, și oricare altă mare capitală europeană, trebuie să găsească soluții pentru a răspunde provocărilor viitorului.
“S-a încheiat totul? Trebuie speranța să dispară? Este înfrângerea finală? Nu!… Destinul lumii va fi decis aici…Orice s-ar întâmpla, flacăra speranței și a rezistenței franceze nu trebuie să se stingă și nu se va stinge”. – Charles de Gaulle, Apelul din 18 iunie 1940, BBC
“Orice s-ar întâmpla în Franța cu actualul sau cu alt guvern, noi, în Marea Britanie, nu ne vom pierde sentimentul camaraderiei față de poporul francez. Dacă acum este rândul nostru să îndură suferințele pe care ei le-au îndurat, le vom imita curajul și, dacă, în final, victoria ne va aparține, vom împărți cu ei câștigul. Libertatea va fi restaurată” – Winston Churchill, “At our finest time”, 18 iunie 1940, Camera Comunelor
Articol preluat din editia online a revistei Foreign Policy
