Sfântul Apostol Pavel spune tuturor creştinilor: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri.” (Efeseni 6, 12).
Aşa cum ne relatează paginile Sfintei Scripturi: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” (Fac. 1,1) Prin cer înţelegem lumea îngerilor[1]. Îngerii sunt fiinţe create cu un scop. Pe de o parte „de a reflecta măreţia, frumuseţea, iubirea şi fericirea lui Dumnezeu şi nu de a „preamări” simplu pe Dumneze”, pe de altă parte „de ai ajuta pe oameni”[2]. Conform Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, îngerii sunt duhuri: „Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare…?” (Evrei 1,14). Acelaţi lucru ni-l precizează şi proorocul David, în cartea Psalmilor: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc.” (Ps. 103,4)
Creaţi de Dumnezeu liberi, ei puteau alege între a deveni supuşi lui Dumnezeu sau să se opună Lui. Aceştia la început nu au avut o sfinţenie proprie, ci una de la Creatorul, prin harul Său. Mai apoi unii dintre ei au dobândit o sfinţenie „proprie” prin efortul lor de a ai sluji şi prin ascultare de Dumnezeu, în timp ce o parte dintre ei văzându-se că strălucesc, au căzut pradă mândriei. Şi-au atribuit lor înşişi adâncimea talentului, rafinamentul calităţilor, şi chiar darurile harului. S-au exclus din rândul fiinţelor create şi, uitând că au fost creaţi, considerau că-şi au prin ei înşişi izvorul existenţei.
Întemeindu-se pe această fatală aberaţie, şi-au nesocotit obligaţiile sfinte ce le aveau faţă de Dumnezeu, Creatorul lor. Ei au crezut că strălucesc prin sine, au dorit să fie strălucitori ca Dumnezeu, iar răzvrătirea lor a constat în despărţirea de Dumnezeu. Odată cu această despărţire, ei au devenit întunecaţi, deoarece cauza strălucirii lor era Dumnezeu şi nu ei înşişi.
Căpetenia îngerilor răzvrătiţi era un heruvim, aşa cum ne spune proorocul lezechiel: „Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea.” (lezechiel 28, 14-15) De altfel, toţi Sfinţii, în general, îl socotesc ca făcând parte dintre căpeteniile îngerilor. Acest heruvim s-a încrâncenat atât de mult în această părere de sine şi în mândrie încât se socotea egalul lui Dumnezeu, şi s-a revoltat în mod deschis împotriva Lui: „Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14,13).
A devenit potrivnicul lui Dumnezeu, vrăjmaşul Său declarat. Îngerii care l-au urmat s-au lepădat de ascultarea faţă de Dumnezeu, au devenit întunecaţi prin lipsa luminii şi astfel a apărut păcatul în lume. „Lucifer a căzut, dar coada lui sfredeleşte şi azi prin toate cotloanele pământului, trezeşte ura şi urneşte războaie.”[3]
Acest păcat al despărţirii, este păcatul care aduce disperare, întuneric, suferinţă şi lacrimi. Ajunşi întru întuneric, fără strălucire, ei au fost cuprinşi de mânie, invidie şi o dorinţă cruntă, accea de a lupta împotriva tuturor celor care voiesc să primească strălucirea harului Duhului Sfânt. Păcatul lor este păcatul care a intrat şi în lumea oamenilor prin purtătorii săi, prin diavol.
Dacă privim la semantica cuvântului diavol (dia-boleo = a despărţi) vom vedea că denumirea dată de oameni îngerilor întunecaţi se potriveşte descrierii lor, şi implicit subiectului prezentei lucrări.
Dar pentru că îngerii întunecaţi au rupt legătura cu Creatorul încă înainte de crearea lumii noastre, din invidie, îşi pun în mişcare toate forţele pentru a ne despărţi de Dumnezeu, pentru că în aceasta stă pieirea noastră. Apostolul Petru zice: “Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (l Petru 5,8). Astfel, odată cu crearea protopărinţilor noştrii Adam şi Eva, păcatul se transpune şi în lumea materială.
[1] Învăţătură de Credinţă Creştina Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 56-57.
[2] Pr. Prof. Univ. Dr. George Remete, Curs de Dogmatică, (pentru uz intern, an III, semestrul I), Alba-Iulia, p. 142.
[3] Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Pastorală la Naşterea Domnului, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007, p.6.
