Terorismul în Europa după 1945 (II)

Violenţele produse de studenţi la sfârşitul anilor `60, constituiau spaţii fertile pentru tentativele Noii Stângi în a destabiliza sistemul occidental. Agenţii terorii operează în universităţi, pentru că ele regrupează o populaţie tânără, eterogenă etnic şi confesional, vulnerabilă psihologic. Actul de naştere al manifestărilor violente studenţeşti din Europa apare în Franţa anului 1966, prin manifestul studenţilor Universităţii din Strasbourg: „Despre mizeria din mediul studenţesc considerată sub aspectele sale economice, politice, psihologice, sexuale şi în special intelectuale şi câteva mijloace pentru a o remedia”1. În scurt timp micile grupări studenţeşti ale Noii Stângi, vor fi absorbite de noul val de terorism internaţional.
Numeroşi studenţi europeni îşi găsesc gazde revoluţionare în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Din Koreea, Rusia, Yemen şi până în Cuba zeci de tabere de antrenament revoluţionare predau tehnici şi metode teroriste. Odată întorşi din stagiile de practică, tinerii europeni aprind cu muniţia primită, „flacăra” revoluţiei în occident. Astfel începe şi povestea Clubului Voltaire din Berlin, ce devine punctul de întâlnire a revoluţionarilor basci, irlandezi, japonezi ori africani…
Internaţionalizarea terorismului, s-a resimţit din plin în Europa începând cu anii `70, când vechile grupuri teroriste dar şi cele noi au încheiat colaborări, fie la nivel operaţional, concretizându-se în participarea comună la anumite acţiuni teroriste ori financiar.
Teroriştii europeni îşi orientează colaborările şi spre Orientul Apropiat, mai precis Organizaţia Abu Nidal, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei ori Fatah. Filiera arabă ii pune în legătură cu terorişti latino-americani ori cu japonezi. Este celebră colaborarea dintre teroriştii germani şi radicalii palestinieni, Wadi Haddad creând celule puternice în Europa chiar prin terorişti europeni. „Se spune mereu că grupurile Baader – Meinhof, Mişcarea 2 iunie şi Celulele Revoluţionare sunt complet independente; nimic mai fals. Fără Haddad totul se ducea de râpă.”1
Alte grupuri teroriste nu se înscriu în moda vremii şi îşi orientează acţiunile în interiorul ţării, rar colaborând cu alte grupuri teroriste. PIRA şi-a organizat campaniile teroriste doar în spaţiul Irlandei şi al Regatului Marii Britanii colaborând rar cu alte organizaţii.
În general grupurile teroriste ale dreptei sunt izolate la nivel European. Colaborarea eficientă dintre grupurile teroriste de dreapta nu s-a putut realiza deoarece nu au fost sprijinite de vreun stat din exterior (exemplul Noii Ordini), spre deosebire de grupurile teroriste de stânga ce beneficiau de suportul blocului răsăritean şi a unor ţări arabe. Un alt motiv al proastei coordonări a extremei drepte îl constituie numărul mic de membrii ai acestor grupuri şi moştenirea istorică lăsată de ultimul război mondial.
Opinia publică occidentală nu era familiarizată, cu acest tip de violenţă politică tratând cu suspiciune „tratamentul” acordat teroriştilor de autorităţi. Societatea civilă a avut o atitudine rezervată vizavi de adoptarea unei legislaţii dure contra actelor de terorism. Această atitudine liberală se baza pe „înţelegerea” teroristului, descris ca fiind manipulat şi idealist. Odată cu creşterea violenţei teroriste, rezerva societăţii a devenit tot mai mică, astfel oficialităţile au putut să ia măsuri pentru combaterea fenomenului. Legislaţia a fost modificată astfel pedepsele pentru acte de terorism au devenit mai mari şi bugetul alocat forţele de securitate a crescut.