Poietica Lui Gaston Bachelard şi Gilbert Durand (II)

Fiinţa este prezentă în real, în creaţiile profane. Bachelard foloseşte termenul de «ontologie dispersată» pentru a sublinia apropierea între creaţie şi metafizică: ,,Filosofii de ontologie forte, care câştigă fiinţa în totalitatea sa şi o păstrează integral chiar descriind modurile cele mai efemere, vor denunţa uşor această ontologie dispersată care se agaţă de detalii, poate de accidente şi crede că multiplică dovezile sale multiplicând, de asemenea, punctele sale de vedere ’.

Imaginaţia este un mod de a descrie transcendenţa, de a cunoaşte Fiinţa, de a exprima simbolismul fenomenelor. Poezia se exprimă graţie sensibilităţii, creând imagini materiale şi abstracte: ,,În acest sens trebuie să admitem că supra-realismul este acompaniat de un supra-raţionalism, (cuvântul este al lui Gaston Bachelard) care este dublura şi măsura’.

Dialectica poezie – metafizică permite să analizăm transformarea imaginilor în simboluri. Imaginea este o formulă poetică, artistică, care conţine o analogie cu obiectul fizic; simbolul este o formulă metafizică, care depăşeşte limita cotidianului şi se integrează ciclului universal. Gilbert Durand găseşte o altă interpretare pentru relaţia dintre real şi ireal: ,,Prin procesul general al neantizării se reconciliează conştiinţa realului şi conştiinţa irealului ’.

Prin conceptul Nirvanei, din filosofia budistă, se realizează o corespondenţă între două planuri ale realităţii: viaţa şi moartea. Irealul este un dat al conştiinţei şi al inconştientului. Imaginile poetice construiesc universul imaginar în conformitate cu datele conştiinţei. În acest fel inconştientul colectiv acţionează în conştiinţa creatorului prin relevarea de imagini poetice, dovedind inventivitate artistică.

Arhetipul este cuprins în inconştient prin corespondenţa conştiinţei cu transcendenţa. Efectul este redat prin crearea simbolurilor, miturilor, actului religios: ,,Imaginea poetică ne permite să ajungem la originea fiinţei vorbitoare (…). Prin această creativitate, conştiinţa imaginantă se dovedeşte a fi, foarte simplu, dar foarte pur o origine’.

Senzaţia nimicului, a vidului se referă la faptul că omul l-a pierdut pe Dumnezeu. Relaţia sacră dintre om şi Dumnezeu renaşte în poezie. Reînceperea dialogului cu divinul se regăseşte în limbaj. Cuvintele exprimă o relaţie sacră pierdută, care este reactualizată prin imagini poetice: paradisul pierdut, înţelepciunea primordială, puritatea, energia cosmică între om şi natură. Omul este lipsit de toată vitalitatea în absenţa unei relaţii apropiate cu divinul.

Jocul poetic este creaţia omului matur către o reconstrucţie a copilăriei. Puritatea, armonia paradisiacă sunt motivele poetice unde simbolurile joacă un rol de punere în scenă. Adevărul în poezie este legat de autentic, dacă sentimentele exprimate sunt, de asemenea, autentice: ,,Imaginea poetică nouă (…) devine, foarte simplu, o origine absolută, o origine a conştiinţei (,,Poetica reveriei’’).’’

Imaginile poetice corespondente elementului pământ sunt nişte imagini brute, dure, având o forţă primitivă, originară: ,,Fiinţa care vede imaginile sale în forţa lor primară simte bine că nici o imagine nu este ocazională, că orice imagine redusă la realitatea sa psihică are o rădăcină profundă. ’’.

Pământul se prezintă ca fiind opus aerului, prin soliditatea, materialitatea, spiritul său dur: ,,Toate aceste obiecte rezistente poartă marca ambivalenţelor ajutorului şi a obstacolului. Ele sunt nişte fiinţe care trebuie educate. Ele ne dau fiinţa propriului nostru control, fiinţa întregii noastre energii. ’’. Bachelard vede în pământ elementul cosmic al repausului. Pământul ne dă viaţă, se hrăneşte cu esenţele vegetaţiei sale, ale animalelor, ale fiinţelor umane. Pământul prezintă caracterul repausului, al morţii, al punctului de vedere metaforic. Esenţa acestui element este dual, cuprinzând creaţia şi moartea. Materialitatea priveşte viaţa din cosmos, dar în acelaşi timp viaţa interioară a omului. Materialitatea interioară provine dintr-o personalitate artistică dură, care posedă forţa activă şi forţa distructivă.

Odihna exprimă abandonul omului în faţa sarcinilor cotidiene, el îmbrăţişează pământul care ia dat viaţă, într-o combinaţie finală a elementelor materiale. Uniunea omului cu pământul trimite către principiul cosmologic al formării universului. Fiinţele revin înspre sursa creaţiei, păstrând ciclicitatea naşterii şi a morţii: ,,Alchimia se abandonează deseori acestei simple perspective dialectice a interiorului şi a exteriorului. ’’