Perioada Bisericii primare.

Comunitatea creştină înfiinţată de sfinţii apostoli a fost numită la început “Biserică” – Eklesia. Sensul nu este unul obişnuit ci mai mult unul de asociaţie, de societate creştină. Prin aspectele exterioare, de înfăţişare, Biserica creştină are unele asemănări cu ale comunităţii religioase, dar prin esenţa ei, ea este un organism al mântuirii, cu norme şi viaţă proprie. Este important de a sublinia aceste două dimensiuni ale bisericii, cea imanentă şi cea transcendentă, deoarece astfel, nu vom înţelege doar caracterul şi esenţa eklesiei ci şi structurile ei organizatorice.

 

Biserica există pe două nivele: la un nivel ea este un organism biblic etern, invizibil, care este sudat într-un singur corp de către Duhul Sfânt. La celălal nivel ea este o organizaţie instuţională temporară, istorică, vizibilă, umană.

 

Este de la sine înţeles că în perioada Bisericii Primare organizarea bisericii a fost responsabilitatea celor doisprezece apostoli, aleşi de Cristos pentru a fi mai apoi conducătorii acestei biserici nou – născute. Prin urmare, originea organizării trebuie să-i fie atribuită lui Cristos extinsă la apostolii care au fost desemnaţi mai târziu. Aceştia au fost cei care mai târziu, conform autorităţii apostolice au luat iniţiativa de a lăsa noi lideri necesari diocezelor, altfel spus, stabilirii şi a altor slujbe în Biserică. Dar, în timp, implicaţiile directe ale acestora au fost ierarhiile piramidale care s-au dezvoltat în Biserica Romano – Catolică chiar din perioada primară. Cairns sugerează că slujitorii din această perioadă pot fi împărţiţi în două categorii: slujitorii carismatici – cei care erau aleşi de Cristos şi înzestraţi de Duhul sfânt cu daruri speciale,funcţia lor fiind mai mult una inspiraţională şi slujitorii administrativi – funcţia lor era una administrativă; ei erau aleşi de adunare şi erau puşi în funcţii de către apostoli. Astfel, în categoria slujitorilor carismatici intrau acei care au fost aleşi special de Cristos ca să conducă comunitatea religioasă. Slujbele enumerate de Pavel ale acestora au fost cele de: apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi/sau învăţători. Slujitorii administrativi sunt o altă clasă dar care erau aleşi democratic de întreaga comunitate eclesială. Apostolii doar îi numeau în aceste funcţii, după care erau promovaţi de membrii comunităţii. Aşa cum sugerează Cairns, un factor în crearea acestor funcţii a fost exemplul sinagogii cu prezbiterii ei, care conduceau rezolvarea problemelor locale.

Organizarea Bisericii Primare de asemenea poate fi urmărită din perspectiva cărţii Faptelor Apostolilor. Dar potrivit imaginii ce ne este prezentată din această sursă suntem confruntaţi cu două imagini alternative a organizării bisericii palesteniene. Prima, aşa cum sugerează textul este mai mult una literară iar cealaltă reiese din Fapte nu atât de evident, ci apare într-o formă de abordare istorică. Potrivit primei perspective, doisprezece apostoli de la bun început constituiau organul de conducere al comunităţii din Ierusalim. Chiar în acest stadiu de început se alege un alt grup de slujitori care trebuiau să-i scutească pe apostoli de unele probleme administrative – diaconii. Prezbiterii sunt întâlniţi în Fapte 11:30. Astfel, chiar la nivelul incipient al existenţei bisericii s-a pronunţat foarte repede o formă clasică a unei ierarhii slujitoare constituită din trei etape: episcopii (urmaşii apostolilor), preoţii (prezbiterii), diaconii (continuatorii slujbelor celor şapte). O a doua perspectivă, care de asemenea este luată din Faptele Apostolilor constă în faptul că slujirea şi funcţiile bisericeşti în comunitatea din Ierusalim au fost mult mai spontane şi de un caracter mult mai carismatic prin natura lor, iar conducerea lua forme diverse până când nu s-a conturat în final o formă de conducere bazată pe modelul organizatoric a sinagogilor evreieşti. Slujbele religioase se bazau pe îndemnuri specifice ale Duhului sau a unor vedenii. Tot aşa a fost în biserica din Antiohia, la Pavel (13:2, 4, 16:6-7), aceleaşi elemente le întâlnim şi la greci şi la Anania în Damasc; acelaşi lucru şi la Petru, Ioan în Iudeea (4:8, 10:10-16, 19), Filip este luat spontan de Duhul şi dus la etiopian (cap. 8). Întreaga carte a Faptelor Apostolilor reflectă această imagine a unei călăuziri momentane şi directe a Duhului, de care creştinii erau atât de dependenţi. Ne vom opri aici considerând că argumentele sunt suficiente şi menţionând că nu acesta este subiectul propus dezbaterii. Cert este că acest spirit al spontaneităţii şi a altor aspecte carismatice au caracterizat comunităţile creştine în perioada primară, aceasta fiind o altă perspectivă a cărţii Faptelor Apostolilor.

Un alt aspect al organizării bisericii primare poate fi desprins din evanghelii, ele fiind o altă sursă pentru observarea aspectelor organizatorice a comunităţii creştine din perioada apostolică, sec. I, şi post apostolică.
Regăsim mai mult de şaizeci de ori în evanghelii şi Faptele Apostolilor cuvântul arhierei ca fiind cuvântul tipic pentru preotul conducător. Noul Testament face referinţă la preoţi în cadrul mai multor contexte, în timp ce evangheliile în special, nu se referă la sensul lucrării sacramentelor în creştinism. Cristos, în evangheliile sinoptice, nu îşi asumă rolul de preot, pe toţi cei vindecaţi El i-a trimis la preoţi pentru examinare cu scopul de a fi declaraţi curaţi.

În Noul Testament există mai multe referinţe la preoţi şi leviţi. Aceste referinţe se referă la ei ca şi la slujitori ai Templului din Ierusalim şi ca membri ai instituţiei religioase iudaice. În multe cazuri funcţiile lor au fost aceleaşi ca în Vechiul Testament. Dar, odată cu distrugerea Ierusalimului, tradiţia preoţească şi levitică a ajuns la un final în tradiţia iudaică. Principalul motiv al existenţei lor, ca funcţii, a fost religia templului – astfel că, concluzia care o subliniem este că există preoţi atâta timp cât există Templul. Această analiză a lui P. C. Craige finalizează în a menţiona că în această perioadă rolul religios trece în mâinile rabinice, Templul fiind înlocuit de sinagogă. Datorită faptului că eclesia este şi o organizaţie instuţională, istorică şi umană ea îşi adaptează anumite forme de organizare, în această perioadă forma adoptată este cea sinagogală.

În final menţionăm următoarele: în perioada bisericii primare, potrivit Didahiilor, organizarea bisericii a fost responsabilitatea apostolilor. Ei au fost desemnaţi de Cristos astfel că ei şi-au asumat responsabilitatea stabilirii noilor slujbe în comunitatea lor, slujbe care pot fi divizate cel puţin în două: cu funcţii inspiraţionale sau administrative. O analiză a cărţii Faptelor Apostolilor ne prezintă, aşa cum am observat, două imagini alternative potrivit cărora apostolii erau cei care constituiau organul de conducere a comunităţii, apoi faptul că slujirile şi funcţiile bisericeşti în comunitatea primitivă din Ierusalim au au fost mult mai spontane şi carismatice. Este evidenţiat faptul că, conducerea a luat forme diverse până în momentul în care s-a creionat un model de conducere bazat pe cel tradiţional iudaic, al sinagogilor.

De asemenea, s-a continuat urmărirea formelor şi aspectelor organizatorice a bisericii primare prin prisma evangheliilor unde am observat că funcţiile preoţeşti în această perioadă primară a Noului Testament se încheie odată cu distrugerea Templului. Astfel că, sinagogile devin noile centre religioase, iar accentul slujbelor este schimbat de la preot la rabin. Prin urmare nu numai că se sesizează o schimbare, o finalizare a anumitor ministere sacerdotale în funcţii religioase complet diferite, nu numai că se transpune centralitatea Templului la sinagogă dar se şi ajunge, în final, la un model de conducere a comunităţii creştine primare care este bazat pe modelul organizatoric sinagogal.