„Problema de căpetenie este de a învinge
amnezia. Trebuie ca totul să se plătească,
altfel nu există viitor(…)
Pierderea adevăratei memorii
echivalează cu a pierde simțul realităţi(…)
Trecutul nu poate fi falsificat(…)Fiecare
dintre cei care au fost exterminaţi mai are
cuvântul lui de spus”
Nadejda Mandelstom
Blestemul pe care obsesiile utopice de secol XIX îl aruncă în secolul XX, nu are corespondent în nici un alt cadru istoric. Fie că vorbim de nazism, fascism, sau de comunism, transplantarea unei idei, ce pentru adepţi pare infailibilă, în practica nu a dus niciodată la nimic bun. A nu crede că poţi greşi, ai considera pe cei ce nu iţi împărtăşesc opiniile duşmani şi ai trata ca atare, poate fi considerat unul din păcatele fundamentale de la care omenirea clădeşte totalitarismul. Extinderea terorii asupra unei societăţi ce nu vrea si nu poate să îi accepte in totalitate pe aceşti (în cazul cel mai fericit) idealişti, instrumentarea ei ca afirmare a propriei puteri în locul jocului democratic, vor duce aşa cum de altfel observăm la milioane şi milioane de morţi. Din păcate, instalarea comunismului în România se va plasa pe acest tipar negativ, iar repercusiunile asupra societăţii se vor face imediat simţite. Elita intelectuală, opozanţii politici sau simpli oameni, chiar proprii membrii comunişti căzuţi in dizgraţie vor umple puşcăriile regimului ce se vrea cel mai egal şi mai democratic.
Ce se întâmplă în spatele gratiilor? Cum supravieţuieşte această elită, ce părere are despre ceea ce i se întâmplă, cum apar portretele călăului şi a victimei? Acestea sunt întâmplări la care vom încerca, în mod empiric bineînţeles, să răspundem. Limitarea ca volum a memoriilor studiate, şi mai ales a studiilor de specialitate, fie ca e vorba de disciplina istoriei, fie de psihologie sau sociologie, va face ca scurtul nostru demers să fie oarecum lipsit de o structură solidă, dar sperăm să putem atinge felul în care se raportează aceştia la spaţiul concentraţionar aşa cum reiese din scrierile studiate.
Arestul şi ancheta:
Etapa preliminară marcată de aceste două momente, poate fi considerata din perspectiva memorialisticii una de trecere. Ea poate fi văzută sub două aspecte, care ţin de raportarea victimei la ceea ce i se întâmplă. Odată ca sfârşit al calvarului urmăririi, dar de cele mai multe ori ca greşeală. Victima nu poate percepe în acest al doilea caz că a făcut ceva rău, şi mai ales nu înţelege ce.[1] Soljenitân plasează ca întrebare tip a victimei: „Eu? Pentru ce?”. Primul contact din timpul anchetei poate fi mai apoi şi cel mai brutal, deşi industria penitenciară nu se va lăsa mai prejos în dezumanizarea condamnatului.
Ancheta este bineînţeles dublată de tortură fizică şi morală, şi poate continua la locul de detenţie. De fapt tortura este elementul cel mai proeminent în cadrul comunist, transformarea victimei în animal docil fiind un obiectiv expres al cadrelor de anchetă.[2] Cedarea şi semnarea declaraţiei în care victima recunoaşte fapte reale sau închipuite reprezintă, fără excepţie, în memorialistică un capitol de început de multe ori destul de voluminos.[3] Trei elemente ale anchetei duc de cele mai multe ori la cedare: deducţia „crimei” din întrebări secundare, privarea de orice drept, atac fizic şi mental continuu asupra victimei. În cele din urmă, chiar şi în rarele cazuri de rezistenţă urmează agonia închisorii.
Închisoarea ca spaţiu de opresiune sau supravieţuire:
În funcţie de cadru, celula (pentru închisoare), sau baraca (pentru lagăr) sunt elementele de bază ale cadrului corecţional. Însă diferă de la caz la caz şi din această cauză problema supravieţuirii se pune separat. Vom încerca o enumerare a spaţiilor de reţinere după tipicul lor. Fie că e celula mică din beton, cu mobilier integrat tot din beton de penitenciar, sau celula de la ministerul de interne (după acelaşi tipar dar cu paturi de data asta), scopul ei este izolarea victimei de orice contact extern. Dublată de tortură, izolarea duce în final la distrugerea minţii arestatului, la nebunie.[4]
Un alt tip de celulă este cea de triaj. Specifică închisorii Jilava, aceasta adună un număr mare de deţinuţi, până la 60, pe durate scurte cu scopul de a-i grupa în vederea transferului. Deşi are pentru oficiali doar un scop practic, pentru victime ea este un cadru de informare şi de multe ori de încurajare (sunt numeroase cazuri de prieteni, rude regăsite aşa).[5]
Baraca este un spaţiu specific condamnaţilor la muncă silnică. Având între 40 şi 60 de membrii este cea mai „dinamică” din punctul de vedere al mortalităţii datorate accidentelor şi epuizării. Dar la fel ca şi in celelalte cazuri, memorialistică vorbeşte de ea ca de un mediu de educare, prin schimb de informaţi între condamnaţi.[6]
Celula tip pentru deţinuţii politici cuprindea între 4 şi 20 de membrii, paturi de paie, oala de noapte sau ceva asemănător, lipsa a orice altceva (lucru valabil şi in cazurile de mai sus), dar acest ultim element depindea de cele mai multe ori de vigilenţa sau delăsarea gardienilor. Cele mai des menţionate în ceea ce am studiat, aceste celule se vor printre altele supape de evacuare pentru traumele detenţiei, prin susţinerea colegilor de celulă, de multe ori absolut necesară. Pot devenii in cazuri destul de des menţionate şi mecanisme de propagare a terorii atunci când bătaia organizată loveşte pe rând şi metodic membrii celulei.[7]
Alte elemente ale închisorii sunt de camera de tortura, carcera a căror scop este clar. Cu toate acestea, bătaia se putea aplica oriunde, camera de tortură făcând parte din cadrul de teroare.[8]
Lipsesc sau sunt slab dotate, bucătăria, spitalul, curtea interioară. Ba mai mult afecţiunile de plămâni, sau apendicita era de cele mai multe ori fatale. Singura dotata relativ normal pentru penitenciarele din acea perioada era Văcăreşti, unde se efectuau operaţii, sau chiar aveau loc naşteri. Regimul special deriva din faptul că aici deţinuţii erau plasaţi la un loc cu cei de drept comun, deci lipsea oarecum diferenţa regimului de detenţie.[9]
Tipuri de deţinuţi.
Categoriile celor ce vor intra în închisori dintr-un motiv sau altul, post 1948 sunt destul de eterogene, pentru a putea opera o distincţie clară. Cu toate astea, chiar după clasificarea pe care o dau actele oficiale, ba mai mult, pe care o preiau arestaţii, putem încerca o structurare pe gen, vârstă, categorie socială, ocupaţii, şi în unele cazuri putem determina chiar şi răspunsul la sistemul concentraţionar, pe care aceste grupuri le dau. Voi încerca doar să evidenţiez, elemente pe care memorialiştii le consideră importante, şi care i-ar putea deosebii, fără a încerca să ordonez statistic sau altfel structurile deja studiate.
O primă diferenţă se face între cei ce sunt deţinuţi politici şi ceilalţi, de drept comun, iar în prima categorie, intre cei ce colaborează cu gardienii şi cei ce nu,[10] Ion Ioanid văzând în aceştia duşmanii săi direcţi, în memoriile sale. O alta categorie poate fi văzută cel mai bine după reeducarea de la Piteşti, aceea a celui care nu mai are voinţă, a „cadavrului viu”, pregătit să accepte orice pentru a curma suferinţa. Ea însă există şi în alte penitenciare, tortura transformând aceşti oameni, pentru care în memorii nu întâlnim decât simpatie.[11]
Femeia ca şi deţinut, se plasează ciudat într-un rol de martir inferior bărbatului, a cărui durere crede că nu o suferă. Ea vede problemele ei ca venind în completarea doar a calvarului pe care bărbatul deţinut îl traversează.[12]
Ţăranul păstrează în detenţie plăcerea pentru micile bucurii, şi este lăudat pentru ajutorul şi răbdarea de care dă dovadă. Suferă la rândul său foarte mult dar nu are dilemele de conştiinţă ale intelectualului lucru ce îl linişteşte într-o mică măsură.
O categorie aparte o reprezintă cea a luptătorului, aici studiul cel mai bun pare a fi cel al lui Ion Ioanid, care face greva foamei, evadează, cu alte cuvinte se opune statutului care a fost forţat asupra lui. El este cel ce conduce celula, o îmbărbătează şi oferă prin faptele lui exemplu de curaj. El ţine la datină, ajută la amintirea sărbătorilor creştine, ca moment de împăcare cu sinele.[13]
Distingem in memorii tipul transformatului, a celui ce se regăseşte în detenţie, sau are o revelaţie. Binele lui Dumnezeu şi închisoarea ca şi încercare a omului sunt constante ale preoţilor, a oamenilor bisericii. Experienţa purifică, înnobilează, sfinţeşte, exemplul cel mai bun fiind dat de Steinhardt, ce poate fi luat ca model pentru acest tip de oameni.[14]
Raportat la autorităţi, deţinutul devine un nimic, un nimeni, ce trebuie exterminat. Chiar şi pentru comuniştii decăzuţi, sistemul se dovedeşte a fi unul diavolesc, unul pe care ei nu l-au crezut în stare să reziste. Victima devine si în ochii lor izbăvită de orice greşeli „de clasă”, doar prin suferinţa la care asistă, fără a mai fi nevoie de izbăvire prin propria suferinţă.[15]
În fine tot din perspectiva statului, avem victima ca şi statistică, dezumanizată şi dispărută în noianul de acte oficiale, cel mai brutal mod de a extermina, după părerea noastră.[16]
Torţionarul.
Studiat îndelung în memorii, acesta este elementul radical al represiunii. Inventiv, crud, mincinos, pare la început pentru victimă singurul cu care se poate discuta. Lui i se poate explica că s-a comis o greşeala, şi el poate să o remedieze. Nimic mai fals, el va fi cel care va administra tortura cel mai tare[17]
În paralel, ceea ce deţinuţii denumesc ca fiind gardieni buni, nu face referire decât la momentele în care aceştia nu mai sunt aşa vigilenţi, nicidecum la vreun act deliberat de bunătate. Soljenitân crede că dacă printre ei ar unul sau mai mulşi buni, frica de deviere de la linia generală de bestie îi obligă să refuleze eventuale sentimente de simpatie.[18]
Aproape universal, torţionarii sunt văzuţi ca nişte bestii, lipsite de o minimă educaţie, ce nu ştiu să scrie şi să citească bine, declasaţi, doar cei de rang superior având o brumă de inteligentă alta decât cea animalică.[19] Ei par în ochii condamnaţilor simple maşini făcute pentru a bate, acţiune în schimbul căreia primesc un salariu bun, şi tot felul de sporuri.
În fine din nou pentru cazul Piteşti, apare torţionarul coleg, cea mai gravă formă, căci în colegii de celulă se are cea mai multă încredere. Transformarea celui mai bun prieten de multe ori în bestie creează un şoc uriaş pentru victimă. Dezumanizarea prin călcarea în picioare a oricăror valori: religie, familie, morală, încălcarea oricăror limite ale torturii şi mai ales imposibilitatea de a te sinucide (din lipsa elementelor necesare unui asemenea gest mai degrabă decât din lipsa de convingere că acest gest e singura scăpare), şi în final transformarea victimei în călău ca parte a reeducării sunt limite ale bestialităţii susţinute si tolerate de regim. Virgil Ierunca face un portret al unui torţionar, Căpt. Dumitrescu, ce pare pentru exterior un om fin, bun, dar în penitenciar supervizează reeducarea efectuată de Ţurcanu.[20]
Încheiere?
Memoriile sunt înainte de orice, confesiuni pentru sine, dar în egală măsură o relatare subiectivă a unor evenimente. Cei ce le-au scris sunt inevitabil marcaţi de drama pe care au trăit-o. Unii vor să uite, alţii răzbunare, alţii să ierte. Nici unul nu pune concluzii cărţii sale. De la idei de genul celor ale lui Steinhardt „iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac” la cele mai dure ale celor ce promit că nu vor uita, şi ierta. Voi încheia şi eu citându-l pe Corneliu Coposu „astăzi toţi sau aproape toţi deţinuţii declară că nu au sentimente de răzbunare. Probabil că nici eu nu încerc asemenea sentimente, dar, în orice caz resping ideea „convieţuirii victimelor cu torţionarii”, fără ca torţionarii să fie traşi la răspundere(…)Sunt pentru iertare dar trebuie să ştim pe cine iertăm”.
[1] Soljenitân, Alexander, Arhipelagul Gulag, Vol I, Ed. Univers, Bucureşti, 1997, p. 12-21, deşi se ocupă de spaţiul sovietic, imaginea sa asupra anchetei şi arestării, de o luciditate şocantă, poate fi folosită şi pentru cazul românesc, unde un studiu de acest tip pare a lipsi;
[2] Ibidem., p. 78-87, o listă cu metodele de tortură ale anchetatorilor, ce merge de la convingere, ameninţare, bătaie, la metode mult mai dure şi mai exotice;
[3] Diaconescu, Ion, Temniţa: Destinul generaţiei noastre, Ed. Nemira, Bucureşti 1998, p. 17-23, Andreica Gheorghe, Mărturii…Mărturii… din iadul temniţelor comuniste, Ed. 2000, Bucureşti, 2000, p. 21-32, mărturia lui Aurel Obreja;
[4] Diaconescu, Ion, idem, p. 56, la Râmnicu Sărat, va reuşi să comunice prin Morse cu colegii, tuşind, Andreica, Gheorghe, idem, în discuţia despre Gherla, aminteşte de „Cosciug” ca loc specific pentru izolare, diferit de carceră;
[5] Andreica, Gheorghe, idem, p.25, Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 30-41, Diaconescu, Ion, idem, p. 82, pentru triaj la Baia Mare;
[6] Diaconescu, Ion, idem, p. 84, Ioanid Ion, idem, 120-140, deşi în regim de celulă, cuprinde toate elementele de baracă (închis la Cavnic era plasat în celulă clasica, dar cu mulţi colegi de unde şi asemănarea)
[7] Ioanid Ion, idem, vol II, p. 29, 320, 341;
[8] Diaconescu, Ion, Idem, p. 110 sqq, bătaie la duş la Zarca;
[9] Betea, Lavinia, Am făcut Jilava în pantofi de vară, Convorbiri cu Ioana Berindei, Ed. Compania, Bucureşti 2006, p.129-161, gravidă la Văcăreşti, ajutată de deţinutele de drept comun şi chiar de gardieni, apoi cu copil la Jilava, p. 161-188;
[10] Pandrea, Petre, Reeducarea de la Aiud, Ed. Vremea, Bucureşti, 2000, p.280-284;
[11] Ierunca, Virgl, Fenomenul Piteşt, Ed Humanitas,Bucureşti 1990 . , p. 21 sqq, prezintă tortura de dragul torturii şi dezumanizarea victimei, ajunsă animal.
[12] Betea, Lavinia, Idem, p. 150-161, Ioana Berindei refuză să strige la naşterea copilului pentru a nu deranja bărbaţii ce se suferă în urma torturii;
[13] Ioanid, Ion, idem., 134-166, în ciuda înfometării şi a vigilenţei gardienilor deţinuţii reuşesc să improvizeze la Cavnic o slujbă religioasă de Crăciun;
[14] Steinhardt, Nicolae, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991,p.90-100;
[15] Pandrea, Petre, idem, p. 83-88, Laghiu, Gheorghe, Am fost martor, Ed. Eksperimental, Cluj, 1999,p. 40-60, Ioanid, Ion idem v..l II, p. 428-444, in dialog aici cu Bellu Zilber;
[16] Pentru o imagine a acestei „statistici reci”, Ioaniţoiu Cicerone, Victimele terorii comuniste, vol. I, A-B, Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 2000.; ca ex. p. 194 „Bilţiu Dancu Ion, n.1928 la Ieud, A murit în temniţă”, p. 199 „Biţă Ion, ţăran, n. 9 aprilie 1927. (…)A fost condamnat pentru că s-a opus colectivizătii”;
[17] *** Memorialul Ororii, Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla, Ed. Vremea, Bucureşti 1995 ,p. 798-799, cel mai de încredere dintre anchetatori, a fost cel ce a bătut cel mai groaznic(mărturia lui Tonuţa Octav);
[18] Diaconescu, Ion, idem. p. 22, „cei blânzi bat puţin”, Ioanid Ion, idem. vol. II, p.341, delăsarea gardienilor poate aduce o oază de libertate;
[19] Laghiu, Gheorge, idem., p. 113-116;
[20] Ierunca, Virgil, idem. p. 18-20.
