După primirea doleanţelor exprimate de cele două Adunări Ad-Hoc, puterile garante au elaborat un act fundamental pentru ţările române, denumit Convenţiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldovei şi Valahiei, care, pe lângă prevederile citate privind relaţiile dintre cele două Principate, organiza şi puterile de stat şi asigura drepturile cetăţenilor, aşadar era o adevărată constituţie.
Convenţiunea pune la baza organizării Principatelor Unite principiul separaţiei puterilor în stat, încredinţând Domnului puterea executivă, iar puterea legislativă în mod colectiv Domnului, câte unei Adunări Elective de fiecare Principat şi unei Comisii Centrale comune. Puterea judecătorească era încredinţată magistraţilor, dar inamovibilitatea judecătorilor era prevăzută numai pentru magistraţii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, care era comună celor două Principate. Această limitare era justificată fără îndoială de lipsa de jurişti pregătiţi, la nivel local.
Domnul era ales pe viaţă, trebuia să fie pământean şi guverna cu ajutorul miniştrilor.
Adunarea Electivă era aleasă pe o durată de 7 ani, care era şi durata mandatului membrilor Comisiei Centrale.
Se prevedea egalitatea în faţa legii, se garantau libertatea individuală, proprietatea, drepturile civile şi politice, se desfiinţau privilegiile.
Forma de guvernământ era monarhia electivă. Al.I.Cuza se intitula în actele oficiale „A.I. I, Din mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn Principatelor Unite Române” şi continua cu „La toţi de faţă şi viitori, Sănătate!”
Convenţiunea avea mai multe anexe, dar cea mai importantă era cea de-a doua. Aceasta se intitula „Stipulaţiuni electorale anexate la Convenţiunea din 19 august 1858” şi era o adevărată lege electorală.
Scrutinul era secret, iar votul cenzitar, deci în funcţie de venituri. De altfel, sufragiul universal la acea vreme era o raritate în Europa. Alegătorii puteau fi, în funcţie tot de cens, primari, care alegeau printr-un delegat şi direcţi care alegeau nemijlocit. Celelalteprevederi ale anexei se referă la procedura alegerii.
Adunările Elective constituite funcţionau ca orice parlament, votau şi adoptau legile, care apoi erau supuse sancţiunii domneşti.
Cât priveşte forma de stat a Principatelor Unite Române, aceasta a fost la început o uniune personală. Singurele puteri constituite erau persoana Domnitorului, impus de Adunările Elective împotriva intenţiei puterilor garante, Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, dar existau câte un guvern separat, câte o adunare electivă separată în fiecare Principat şi două capitale, Bucureşti şi Iaşi.
Prin stăruinţă şi abilitate politică, Al.Ioan I. Reuşeşte să obţină de la puterile garante ca această uniune personală să se transforme într-o uniune reală, cu un singur guvern, o singură adunare legislativă şi o singură capitală, Bucureşti, dar numai pe timpul vieţii sale. La 22 ianuarie / 3 februarie 1862 se formează primul guvern unitar român, în frunte cu Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie / 5 februarie 1862 cele două Adunări Elective se contopesc într-o Adunare Generală.
Ţara este guvernată în mod democratic, pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, conform Convenţiunii, până în primăvara anului 1864, când o dispută între puterea executivă, domn şi guvern, pe de o parte, şi puterea legiuitoare, Adunarea Generală, pe de altă parte, provoacă o criză politică.
Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu propune o lege agrară, care se loveşte însă de împotrivirea Adunării Generale. Aceasta, la 10 aprilie 1864, dă vot de blam guvernului. Constituţional, guvernul trebuia fie să demisioneze, fie să propună domnitorului dizolvarea Adunării şi ţinerea de noi alegeri pe baza aceleiaşi legi electorale. Susţinut de domnitor guvernul nu demisionează, iar Al.Ioan I, care devenea arbitru, nu-l demite şi nici nu dizolvă Adunarea. În această situaţie, Adunarea Generală, la 13 aprilie 1865, dezaprobă guvernul şi declară că nu mai poate lucra cu el. Criza constituţională era deschisă, deoarece colaborarea dintre puterea executivă, Guvern şi puterea legislativă, Adunarea Generală, era blocată.
Sprijinind guvernul în continuare, Al.Ioan I prorogă mai întâi lucrările Adunării Generale până la 2 mai 1864, sub prezextul sărbătorilor Paştelui. La redeschiderea lucrărilorAdunării, aceasta este însă dizoşvată prin decretul din 2 mai 1864. Prin acelaşi decret, domnitorul supune aprobării poporului Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858 şi reforma legii electorale, chemând poporul să se pronunţe prin da sau nu asupra lor. Votul era însă oral, deschis şi nominal, cu liste separate pentru opozanţi.
Statutul şi Aşezământul electoral, cum este denumită iniţial noua lege electorală, sunt aprobate în bloc prin plebiscit în zilele de 10 / 22 mai 1864.
Statutul nu intră însă automat în vigoare o dată cu aprobarea lui prin plebiscit, deoarece el trebuia să fie aprobat şi de puterile garante, care, cu unele rezerve, îşi dau acordul prin Protocolul Conferinţei de la Paris din 16 / 28 iunie 1864, concretizat într-un Act adiţional la Convenţia din 7 / 19 august 1858.
Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858, împreună cu Modificaţiuni Îndeplinătoare Statutului, care cuprindea rezervele puterilor garante la unele dispoziţii ale acestuia, şi cu noua lege electorală sunt promulgate de Domnitorul Alexandru Ioan I la 3 / 15 iulie 1864.
Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858 este cunoscut îndeobşte sub numele de Statutul lui Cuza şi este considerat de unii ca un act de sine stătător. Mai mult, unii îl consideră prima Constituţie a României, făcând implicit aluzie la caracterul străin al Convenţiunii. Însă, Statutul este numai un act adiţional la Convenţiune, care continuă să fie Constituţia României până la 1 iulie 1866, rămânând în vigoare în măsura în care Statutul nu o modifica.
Statutul prevedea că „puterile publice sunt încredinţate Domnului, unei Adunări Ponderatice şi Adunării Elective”, care exercită în mod colectiv puterea legiuitoare, dar numai Domnul are iniţiativa legilor. Se introduce deci sistemul bicameral, prin înfiinţarea unei a doua adunări, care în Statut este numită când Adunare Ponderatică, când Corp Ponderator, iar în Modificaţiunile Îndeplinătoare Statutului pur şi simplu Senat.
Constituţia capătă prin aceste modificări şi încă altele un caracter autoritar, deoarece sporea mult prerogativele puterii executive în dauna puterii legiuitoare.
O lege importantă din punct de vedere constituţional, adoptată sub imperiul Statutului Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858, a fost Legea pentru organizarea judecătorească. Convenţiunea prevedea inamovibilitatea numai pentru magistraţii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie. Noua lege, prefigurând crearea unor jurişti competenţi, prevede posibilitatea extinderii treptate a inamovibilităţii şi la magistraţii de la curţile de apel şi de la tribunale, desigur în măsura în care posturile respective aveau să poată fi ocupate de jurişti competenţi.
De asemenea, în această perioadă a avut loc o activitate rodnică de modernizare a legislaţiei române. În primul rând, se pune în vigoare, la 1 decembrie 1865, Codul civil român, tradus în cea mai mare parte după Codul lui Napoleon din 21 martie 1804. Adaptată în oarecare măsură legislaţiei civile anterioare, această mare operă legislativă, cu unele modificări, a rămas în vigoare până astăzi. Tot la 1 decembrie s-a pus în vigoare şi Codul de procedură civilă, având ca model procedura civilă din 1819 a cantonului Geneva din Elveţia. Acesta a fost modificat de nenumărate ori în mod substanţial (1879, 1900, 1921, 1948, 1952), dar multe texte din forma sa iniţială sunt şi astăzi în vigoare. Tot în această scurtă perioadă, s-au pus în vigoare un Cod penal şi un Cod de procedură penală, care s-au aplicat până la 20 mai 1937.
