Constitutia din 27 februarie 1938.

Prin Decretul regal din 27 februarie 1938, Carol al II-lea a promulgat noua Constituţie. Noua Constituţie reprezenta un abuz. Aceasta „abrogă” de ls data promulgării ei „Constituţia promulgată de Decretul regal din 28 martie 1923”,.
În fond, deşi reproduce din vechea Constituţie un mare număr de texte referitoare la drepturile românilor, cu multe restricţii însă, principiile sale nu sunt câtuşi de puţin liberale. Rostul unei constituţii este să garanteze drepturile cetăţenilor în caz de abuzuri ale puterii, iar nu să le impună datorii. Datoriile se stabilesc prin legea ordinară, care trebuie respectată de toţi cetăţenii.

Separaţia puterilor în stat era de fapt desfiinţată şi se produce o concentrare masivă a puterii în mâinile regelui, care devine capul statului. Puterea legislativă se exercită de rege prin reprezentaţiunea naţională, iar puterea executivă este încredinţată tot regelui care o exercită prin guvernul său, preponderenţa regelui fiind clar formulată.
Iniţiativa legislativă este tot de competenţa regelui, limitând iniţiativa parlamentară numai la legile de interes obştesc.

Regele putea convoca, închide, dizolva ambele Adunări sau numai una din ele, desigur cea mai puţin obedientă, şi le putea amâna lucrările.

Senatorii erau fie numiţi de rege, cei de drept (deci nu mai erau de drept!), fie aleşi de corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonaţi organelor puterii executive care îi alegea.

În materie judecătorească, se desfiinţează Curţile de Juri, iar inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită prin legi speciale, încetând deci de a mai fi principiu constituţional, fiind lăsată la discreţia legiuitorului ordinar. Ea avea să fie însă recunoscută prin articolul 96 din Legea pentru organizarea judecătorească din 20 august 1938.

În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprimă împărţirea pe judeţe, precum şi toate articolele care se refereau la această materie, fiind înlocuite cu un singur articol prin care împărţirea administrativă trecea în competenţa legilor ordinare.

Puterea politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanţilor naţiunii de către aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetăţenilor la obedienţă, instituindu-se o disciplină severă pe plan naţional. După desfiinţarea partidelor politice, avea să se introducă partidul unic, la început Frontul Renaşterii Naţionale, apoi Partidul Naţiunii.
Chiar dacă nu se poate vorbi de o monarhie absolută (condiţiile istorice nu mai făceau posibil un asemenea sistem de guvernământ), era totuşi o monarhie autoritară, în care regele nu numai că domnea, dar şi guverna.Dacă în fapt Carol al II-lea a pus capăt unei continuităţi constituţionale de aproape 72 de ani, în drept Constituţiunea din 1 iulie 1866, revizuită la 29 martie 1923, rămânea singura legitimă, astfel încât a putut fi repusă în vigoare printr-un simplu decret regal, la 31 august 1944.

Numai după doi ani şi câteva luni de la promulgarea Constituţiei lui Carol al II-lea, se produce dezastru naţional declanşat de nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea României „să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi „să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit cu harta alăturată”. Această notă constituia un act de agresiune conform Convenţiei de definire a agresiunii din 3 – 5 iulie 1933 , încheiată la Londra , la care atât România, cât şi Uniunea Sovietică erau părţi.

Prin Decretul – lege din 5 septembrie 1940, regele suspendă propria sa Constituţie din 27 februarie 1938 şi dizolvă Corpurile Legiuitoare. Totodată prin Decretul regal nr.3053 din septembrie 1940 învesteşte pe preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, cu depline puteri în conducerea statului.
În aceeaşi zi, generalul Ion Antonescu continuă consultările, în vederea alcătuirii noului guvern, cu şefii celor două partide tradiţionale, pe de o parte, şefii mişcării legionare, pe de altă parte: toţi cereau abdicarea lui Carol al II-lea.
Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Ţărănesc, avea să declare textual în articolul „Cauzele prăbuşirii fostului regim” în ziarul Universul:

„Având viziunea clară că regele Carol al II-lea nu mai are prestigiul şi autoritatea necesară pentru a continua să domnească, în perfectă înţelegere cu domnul C. I.C.Brăteanu am declarat domnului general I.Antonescu, care între timp fusese însărcinat să formeze guvernul şi care cunoştea de mai înainte vederile mele, că primul lucru care trebuia să-l facă este să propună regelui să abdice, declarându-i că nu voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub domnia regelui Carol”.

În urma cererii unanime a noului guvern şi a celor două partide tradiţionale, generalul Ion Antonescu îl somează printr-o scrisoare pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta cedează în cele din urmă şi semnează actul de abdicare la 6 septembrie 1940.

Fiul lui Carol al II-lea devine rege al României, sub numele de Mihai I, acelaşi pe care îl purtase şi între anii1927-1930, în lipsa unei reprezentanţe naţionale, depune jurământul în faţa generalului Ion Antonescu, ca preşedinte al Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim şi a prim-preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie, D.G.Lupu.
Regele păstrează prerogativele pur formale şi de protocol: el este capul oştirii, bate monedă, conferă decoraţii, primeşte şi acreditează ambasadori şi miniştri plenipotenţiari şi acordă amnistia şi graţierea. În primul decret regal, numărul 3053 din 5 septembrie 1940, Carol al II-lea îşi rezervase, pe lângă prerogativele enumerate, încă două: de a încheia tratate şi de modificare a legilor organice, de a numi miniştri şi subsecretari de stat. Prin primul decret regal semnat de Mihai I sunt suprimate drepturile regelui de a încheia tratate, de a acorda amnistia şi graţierea şi de a numi miniştri şi sbsecretari de stat, rămânând doar acela de a numi pe primul – ministru. În sfârşit, prin ultimul decret regal din 6 septembrie 1940, se răpesc regelui prerogativele de a modifica legile organice (cea mai mare limitare a prerogativelor sale!), în schimb i se redă prerogativa de a acorda amnistia şi graţierea.

În urma loviturii de stat se instaurează Statul Naţional Legionar.

Blocul Naţional Democrat, realizează actul de la 23 august 1944, prin care se pune capăt guvernării personale a mareşalului Ion Antonescu şi se revine la regimul constituţional dinainte de 27 februarie 1938.
Mihai I, prin Înaltul decret regal din 30 august 1944, restabileşte drepturile românilor aşa cum sunt ele „recunoscute de Constituţiunea din 29 martie 1923”. Din acest decret rezultă că „puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923”. Regele exercită puterea legislativă până la organizarea Reprezentanţei Naţionale. Inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită printr-o lege specială, dar juriul rămânea desfiinţat. Se abrogau toate decretele regale prin care se acordau puteri depline generalului Ion Antonescu.
Deci vechea Constituţie din 1866, cu revizuirile ei din 29 martie 1923, începe din nou să se aplice efectiv, iar domeniile în care ea nu se putea aplica în mod practic pentru moment sunt arătate expres şi statornicite soluţiile provizorii.

Astfel, la 23 august 1944, România redevine în drept un stat constituţional, căruia îi lipseau însă parlamentul şi consiliile comunale pentru o viaţă constituţională integrală. Partidele politice, care fuseseră dizolvate la 30 martie 1938 şi după 6 septembrie 1940 îşi restrânseseră în mod voluntar activitatea, se reorganizează. În Europa, la acea dată erau numai patru state constituţionale: Elveţia, Suedia, Anglia şi România. De asemenea, la 23 august 1944, România era un stat bine organizat, cu o administraţie intactă, cu o economie sănătoasă, cu o armată puternică, fiind a patra putere militară a Europei, după Germania, Anglia şi Uniunea Sovietică.

Acest stat avea toate şansele să renască, nimic nu-i lipsea pentru a deveni un stat cu adevărat democratic, dacă n-ar fi fost comunismul. Presiunea sovietică şi cea comunistă încep să se exercite din primul moment, treptat dar tenace, în sensul nesocotirii Constituţiei, pretinzându-se continuu derogări şi „modificări” ale Constituţiei, ca şi cum ar fi fost o lege ordinară oarecare, pretextându-se, în ultimă instanţă şi în lipsa altor argumente, raţiuni de război.
Puterea comunistă se socoteşte destul de puternică pentru a distruge democraţia în România, în două etape: prima, înlăturarea opoziţiei reprezentate de partidele istorice şi anihilarea armatei, în scopul izolării regelui, a doua, răsturnarea monarhiei şi alungarea regelui.

Atacul se declanşează la 29 iulie 1947, când, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştrii, invocându-se tentativa de plecare ilegală din ţară a unor fruntaşi ţărănişti, se dizolvă Partidul Naţional Ţărănesc. Rămas singur în opoziţie şi cu o pondere mai mică, Partidul Naţional Liberal al lui C-tin I.C.Brătianu este nevoit să se autodizolve.
Al doilea pas se face la 1 septembrie 1947, când sunt trecuţi în cadrul disponibil al armatei 37 de generali, un contraamiral şi mii de ofiţeri superiori şi inferiori, eliminându-se din armată elementele fidele tradiţiei monarhice.
La 30 decembrie 1947, prin ameninţare şi şantaj, se obţine semnătura Regelui Mihai I pe un act de abdicare dinainte redactat. În urma acestei acţiuni este proclamată Republica Populară Română, prin adoptarea legii din 30 decembrie 1947. Legea din 30 decembrie 1947 nu avea nici o valoare constituţională, chiar dacă ar fi fost adoptată de Adunarea Deputaţilor, cum se pretindea, deoarece aceasta nu putea adopta decât legi ordinare şi îi era interzis, în mod expres, atât prin Constituţie, cât şi prin legea contrasemnată de toţi membrii guvernului, să se pronunţe asupra chestiunilor constituţionale.