The Hurt Locker – critică, excepționalism și veterani

Nu mi-am pierdut încă mințile și n-am de gând să mă apuc să scriu cronică de film, lucru la care nu mă pricep. În materie de cinematografie sunt un veritabil profan, căruia-i scapă de cele mai multe ori dimensiunea artistică  a peliculei și rămâne cu senzația că dimensiunea esențială a cinematografiei este entertainmentul. Prins, însă, de opiniile viforos savante care explicau că filmu-i un must see, mi-am rupt câteva ore din existență pentru a-l vedea. Efectul ulterior al filmului, coroborat cu succesul răsunător la Oscaruri m-a determinat să opinez și eu pe marginea lui, mai ales că lumea cinematografică s-a împărțit, în mințile ideologilor înfierbântați, în stângiști avatarizați și right-winged “hurt lockers”.

Din punctul meu de vedere, adica a capacității filmului de a mă emoționa/transpune/implica, “it sucks big time”. Am văzut, și subliniez particula “am”, un film aflat la granița realității cu ficțiunea, suficient de artistic și nerealist încât să nu fie documentar. Am avut senzația frustrantă a eroismului arhetipal îmbrăcat în haina realității simulate, care prin pretenția de conformitate cu realitatea, servește propagandistic. O nouă variație pe tema soldatului neadaptat care-și găsește vocația în eroism – temă pe care o putem găsi și-n Rambo, dacă o căutăm puțin. Dar să trecem peste opinia personală, care-i profund tarată și a cărei valoare pentru univers tinde spre 0.

The Hurt Locker este un film menit să primească un feedback local, este destinat, cu precădere, publicului american. Ține de aceea imposibilitate tipică filmului social de a relaționa cu o realitate alogenă. Este genul de peliculă care devine excepțional printr-un “snowball effect” al criticii, valoarea lui atingând o dimensiune canonică. De aceea, am tendința să cred că orice opinie exaltată a criticilor sau cinefililor locali ține mai mult de mimetism decât de analiza proprie. Ne lipsesc, ca societate, elemente esențiale pentru a înțelege efectele unui film de război într-un mediu cum este cel american. Societatea americană este, probabil, cea mai puternic influențată societate de spectrul războiului. Războiul a fost  o prezență constantă în mass-media americană pe tot parcursul secolului XX. Fiecare generație americană este una de veterani, ce au luptat activ în: Coreea, Vietnam, Irak (I – II), Afganistan. Națiunea americană  contemporană este una care s-a nascut, crescut și maturizat sub spectrul războiului. Eroismul “baieților noștrii” are alte reverberații decât în Europa, unde acest tip de imagine este vulgarizată, desuetă chiar.

Cinematografia americană are vocația eroismului, nu caută omul mic, distrus de război (deși ultimul film al lui Scorsese mă contrazice) ci pe cel excepțional, care-și modelează destinul. Această tendință se află într-un grav contrast cu realitatea dură. Războiul nu trimite acasă eroi dar îngroapă martiri. Războiul nu face omul mai puternic ci-l distruge, îl consumă. Războaiele se termină, uneori mai repede, uneori mai greu dar războiul rămâne în sufletul celor care l-au trăit până la dispariția fizică a acestora. După primul război mondial, o parte a mentalităților ce au condus la sistemele politice totalitare au fost influențate de suferința și privațiunile veteranilor. Europa a suferit, în perioada interbelică, din cauza incapacității veteranilor de a se reintegra complet în societate. Războiul e un joc al ielelor, după ce l-ai văzut, rămâi “strâmb”.

Majoritatea comentatorilor avizați au subliniat realismul peliculei, felul obiectiv în care este prezentat soldatul american și munca lui. Evident, aceste opinii vin din partea oamenilor care “știu să vadă” un film, înțeleg cinematografia ca profesie, în schimb, nu cunosc războiul.

Înainte să scriu aceste rânduri am ținut să citesc mai multe cronici, pentru a înțelege perspectiva criticilor. Am găsit în NYT o cronică elogioasă, ca, de altfel, majoritatea. Totuși, pe lângă ea, mi-a sărit în ochi comentariul unui cititor. Nu îl voi traduce pentru a-i păstra relevanța:

“The Hurt Locker is an appropriate name. This movie was absolutely painful wot watch.
I’m not going to list why this movie is terrible simply because it would take to long and it’s not worth the time or effort. I will say, that as a former Solider who has served in Iraq, this movie is absolute and utter nonsense. I served in an area right on the edge of Sadr City(i.e. a million Shiites that would love to see you dead) and also in the volatile Diyala province (i.e. Al Qaeda’s favorite spot in Iraq), so I have a good idea of what life in Iraq is like for a Solider. I was going to walk out of this film but decided to not to because I wanted to see if the movie could get any worse as it progressed and it did; the progressive suck of this movie was the only that managed to meet any sort of expectations I had for this film. Way to go Hollywood! Way to take a war and use its controversy to lure people in to see it.

As we say in the Army, “Ms. Bigelow, you’re a no go at this station.
– bnippon, Washington, DC”