Intitulat Problema viitorului României, acest document din 1930 analizeaza situatia geopolitica, pornind de la constatarea ca, pentru dezvoltarea viitoare a României, “ca si pentru toate statele, are o însemnatate considerabila — în afara de consolidarea interna completa — si dezvoltarea statelor vecine. Pe lânga dezvoltarea viitoare a statelor din Mica Intelegere si a celor trei state vecie, este foarte natural ca România este interesata mult si de soarta si viitorul statului maghiar, precum si de raporturile cu acest stat”.
Este analizata apoi “problema Regiunii Dunarii, respectiv a Europei Centrale si, în legatura cu aceasta, punctul cel mai sensibil e viitorul Austriei”. Soarta acesteia nu formeaza “numai punctul cardinal al problemei Europei Centrale, dar se prezinta si ca un motiv de cearta permanenta între Franta si Italia, Germania si Mica Intelegere, apt de a face cât mai dificila solutionarea acestor probleme si consolidarea Europei Centrale”.
O eventuala alipire (Anschluss) a Austriei la Germania era privita în mod diferit de Mica Intelegere. “Cehoslovacia ar vedea mai mare pericol în alipire Austriei la Germania”, pe când Iugoslavia se simtea amenintata de o “legatura strânsa între Italia si Austria”.
Din punctul de vedere al României, considera H. Müller, “o alipire a Austriei la Germania este aproape binevenita, fiind aceasta nu numai complet nepericuloasa, dar contine chiar si avantaje serioase pentru România, deoarece prin Anschluss s-ar elimina pentru totdeauna problema restaurarii monarhiei [habsburgice] si Ungaria ramâne si pentru mai departe un stat mic si nepericulos, care, indiferent de faptul daca în viitor ajunge sub influenta politicii germane sau italiene, n-ar putea sa conteze la marimea teritoriului sau spre Est, ci cel mult spre Sud sau Nord”.
Erau luate în discutie si probleme legate de existenta în jurul României a patru “state slave”. In eventualitatea “unirii ideale” a acestora, Ungaria ar fi devenit pentru România “singurul vecin, cu interese comune fata de acest pericol slav”.
Omul politic german vedea o singura solutie: “uniunea personala între România si Ungaria sub regele Carol al II-lea si a dinastiei sale. Prin aceasta — continua H. Müller — s-ar putea elimina divergentele dintre aceste popoare, creându-se astfel o punte de trecere, peste care ar fi posibila o colaborare larga pe terenul economic si politic”. Uniunea personala “dupa modelul Austro-Ungariei sau suedez-norvegian” ar crea posibilitatea unei uniuni vamale si, eventual, chiar “o armata comuna sau armate separate, dar identic organizate”.
H. Müller recunoaste ca “singura divergenta pronuntata între aceste doua popoare este problema Ardealului”. Aceasta ar putea fi rezolvata “prin introducerea unei descentralizarii complete si o autonomie perfecta în administratie si solutionarea reusita a problemei minoritatilor”. Uniunea dinastica ar duce la “formarea celui mai puternic bloc de state în regiunea Dunarii”. Acest bloc “ar paraliza complet pericolul panslavist si ar putea sa faca fata întotdeauna unei încercari înfiintarea unui mare stat panslav în Est sau în Europa Centrala”.
