Legile Penale (The Penal Laws) din 1695, sunt o serie de hotărâri ce au izolat activitatea socială şi politică a irlandezilor catolici nefiind retrase până la emanciparea catolică din 1829, ce urmăreau distrugerea catolicismului în Irlanda. Aceste hotărâri se rezumă în linii mari printr-o serie de restricţii impuse catolicilor. Finalitatea se dorea a fi o distrugere totală a culturii irlandeze, îndepărtând catolicii de drepturile civile, aducându-i într-o stare de ignoranţă educaţională şi culturală totală şi mutându-i de pe terenurile moştenite din generaţie în generaţie.
Accesul catolicilor în armată şi marină era stopat, exercitarea meseriei de avocat, comerţul erau interzise acum. Nici un catolic nu putea vota, munci la administraţia centrală, nu putea cumpăra pământ, nu putea lăsa moştenire pământul decât fiului mai mare doar dacă acesta trecea la protestantism. Educaţia în cultura irlandeză era inexistentă din moment ce limba gaelică a fost scoasă din şcoli. Nici măcar achiziţionarea de animale nu era uitată, astfel un catolic nu putea cumpăra un cal decât la un preţ modest, adică un cal slab. Nivelul de absurditate a Legilor Penale mergea până la întracolo încât un catolic nu putea primi cadouri de la un protestant.
Consecinţele Legii Penale au fost nefaste pentru irlandezi, vechiile familii irlandeze fiind distruse, domeniile lor împărţite, înstrăinate, iar traumele morale fiind moştenite de generaţii întregi după 1695. Clasele superioare au reuşit să plece din Irlanda după adoptarea acestor legi, iar mulţi negustori cu înţelepciune au reuşit să supravieţuiască dar ţăranii catolici cu greu şi-au croit un drum în noua conjunctură. Societăţile secrete ce împânzeau Irlanda au fost la rându-le afectate de Legi, mulţi membrii emigrând. Aceste asociaţii continuau să se manifeste în rândul poporului cerând răzbunare. Oak Boys, Whtie Boys, Ribbon Men aveau cea mai mare aderenţă politică în rândul irlandezilor. În timpul Legilor Penale, disimularea a devenit o necesitate pentru a putea ocoli legile.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Parlamentul Irlandez era teoretic independent faţă de Marea Britanie, singura legătură dintre britanici şi Irlanda fiind Coroana. În Irlanda Parlamentul ar fi trebuit să aibe un control absolut asupra vieţii politice în insulă, iar în plan extern să fie o voce ce urmează politica Londrei, dar autonomă. În practică ţara era condusă de miniştrii de la Westminster, mulţi dintre ei fiind implicaţi în cazuri de corupţie, urmând în general modelul Parlamentului Britanic şi punând în practică cerinţele guvernului de la Londra.
Structura Parlamentului Irlandez compus din cele două camere întrunea, Camera Lorzilor (a aristocraţiei), compusă din coloniştii protestanţi – landlorzii fideli politicii Londrei ce îşi exercitau puterea prin miniştrii propulsaţi de anumite cercuri politice, având o mică susţinere din partea poporului irlandez deoarece reprezentau casta protestanţilor înstăriţi şi Camera Comunelor, constituită din aristocraţi mai recenţi ce aveau ca principală preocupare lupta pentru posturile guvernamentale. Acest ansamblu politic oligarhic, de la apariţia sa, a tăiat orice legătură politică cu poporul irlandez, fiind martor a cotidianului irlandez, dar nu şi protector.
Anglia secolului al XVIII-lea este interesată în principal de America şi de noua ruta economică Atlantică ce înlocuise vechiul spaţiu mediteeranean ce deţinuse monopolul asupra comerţului încă din antichitate. Scena politică şi socială din Irlanda va fi influenţată de ceea ce se petrece peste ocean. Războiul de independenţă din coloniile americane a determinat coroana britanică să facă unele concesii catolicilor. În 1778 – 1782 au fost abrogate o parte din legile penale, însă dreptul de vot pentru catolici tot nu a fost aprobat.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea s-au înfiinţat organizaţii, societăţi revoluţionare inspirate de reuşita Revoluţiei franceze. Societatea Irlandezilor Uniţi conduşi de Wolfe Tone şi impulsionată de Franţa va constitui punctul de plecare a mişcărilor revoluţionare irlandeze din secolul al XIX-lea. Rezolvarea revendicărilor politice şi sociale ale irlandezilor îşi vor găsi consistenţa de abia în secolul al XIX-lea dar pionieratul revoluţionar din acest secol va pregăti elanul revoluţionar din secolul naţionalităţilor.
