Problema cea mai stringentă este formularea unor legi scrise care să pună capăt abuzurilor aristocraţiei. O primă reformă, care transmisese sarcina de a realiza legile unui grup de 6 tesmotheţi dă greş. După aceasta vine tentativa lui Kilon, care încearcă să instaureze tirania, dar este înfrânat de arhontele Megakles. În final, Drakon (621 a.Chr.) este cel căruia i se încredinţează sarcina de a trece legile în scris. Din acest cod nu se mai cunosc decât cele privitoare la ucideri: de acum încolo pricinile se judecă în faţa Areopagului, în cadrul unui proces adevărat care-l sustrage pe învinuit vendetei clanului, între acesta şi criminal interpunându-se statul ca arbitru suprem. În pofida pedepselor severe se discern principiile unui drept mai uman, deoarece se diferenţiază diferitele tipuri de ucideri.
În ceea ce priveşte cauza fundamentală a crizei, numai Solon, însărcinat în urma unui acord unanim, va restabili ordinea în oraş (594/593 a.Chr.). Prin reducerea poverii, măsură ale cărei amănunte sunt incomplet cunoscute, Solon suprimă arestarea pentru datorii şi reducerea la sclavie a datornicilor. Acesta eliberează şerbii şi împarte pământurile, fiind pentru prima dată când în Grecia se ia o măsură atât de îndrăzneaţă. Astfel, interesele statului trec în faţa celor particulare, mai ales a aristocraţilor. Solon va fi cel care-i va favoriza pe ţărani prin încurajarea plantaţiilor de arbuşti, singurii care pot oferii randament în solul sărac al Atticii şi interzice tăierea acestora. Aceste reforme duc la un nou echilibru social, bazat pe solidaritatea unei clase de mijloc formată din proprietari mici şi mijlocii.
În egală măsură, Solon sprijină şi artizanatul şi comerţul fixând măsurile de capacitate: medimnul (medimnos) pentru cereale şi metretul (metretes) pentru lichide. Tot în sprijinul comercianţilor şi artizanilor, pe vremea lui se bate monedă. Acestor transformări economice şi sociale îi corespund o reformă politică. Conform acestei noi reforme, toţi cetăţenii sunt liberi, între ei nemaiexistând nici un fel de deosebire după origine, dar se ţine seama de avere. Având la bază un sistem ce tindea de câtva timp să se instituie, cetăţenii sunt împărţiţi în 4 clase, potrivit veniturilor pe care le aduce pământul:
pentacosiomedimni → un veni anual > de 500 medimne/metrete
hipeii (cavaleri) → un venit anual între 300-500 medimne/metrete
zeugiţi → un venit anual între 200-300 medimne/metrete
theţi → un venit anual între sub 200 medimne/metrete
Aceste patru clase permit împărţirea onorurilor şi a sarcinilor după avere. Magistraţii sunt aleşi din primele trei categorii, arhonţii şi vistiernici din cea dintâi, dar toţii cetăţenii fac parte din adunare. Primele două clase îşi fac serviciul militar la cavalerie, cea de-a treia la infanteria grea (hopliţii), iar cea de-a patra la infanteria uşoară sau marină. Cea mai de seamă dintre magistraturi rămâne arhontatul, care este format dintr-un colegiu de 9 arhonţi, care include un arhonte eponim, regele, polemarhul şi cei 6 thesmoteţi. Pe lângă acesta a mai creat un nou Consiliu de 400 de membrii, Bule, însărcinat să pregătească şedinţele ecclesiei, şi care treptat va prelua autoritatea Areopagului. În ceea ce priveşte justiţia, Solon creează un adevărat tribunal popular, Heliaia, membrii săi fiind aleşi din toate cele 4 clase. Astfel, Solon reuşeşte să instaureze un echilibru între demos şi aristocraţie.
Totuşi, Solon reuşeşte pe de o parte să-i nemulţumească pe extremiştii de ambele părţi, iar pe de alta îi neglijează pe artizani şi comercianţi, care nu intră în nici o categorie. Astfel, acesta a preferat să se exileze, fără a da o mai mare amploare acţiunilor sale. Se prea poate ca în perioada imediat următoare plecării lui Solon, drahma să fie echivalentă cu medimna, ceea ce ducea la o perfectă asimilare a bunurilor mobiliare cu cele imobiliare şi o integrare a meseriaşilor şi a comercianţilor în primele trei clase. Pe de altă parte, taberele extreme nu dezarmaseră, iar cea care era de acord cu reformele le apărau cu greu. Luptele politice şi expansiunea economică duc constituirea a trei grupuri de interese, reprezentând fiecare un grup social:
paralienii, oamenii de pe coastă care sunt interesaţi de dezvoltarea comerţului
pedienii, marii proprietari din regiunea şesului
diacrienii, micii proprietari din regiunea de munte, sub conducerea lui Peisisthratos
Dintre aceştia cel care se va impune va fi Peisisthratos, care în 561/560 a.Chr. devine tiran. Acesta plin de îngăduinţă îşi duce viaţa pe Acropolă, unde este înconjurat de garda sa personală, limitează la extrem privilegiile aristocraţiei. Instituţiile şi constituţia rămân aceleaşi, numai că sunt ocupate de oameni de încredere.
Toată atenţia lui Peisisthratos se îndreaptă spre ţărănime: aceasta profită atât de pe urma reîmpărţirii pământului cât şi de pe urma creditelor oferite de către tiran, care permit transformarea unor ogoare sărăcăcioase, de pe care se strâng firave recolte de grâu şi orz, în prospere livezi de măslini şi podgorii. Sunt instituite câteva judecătorii de deme, ceea ce îi împiedică pe aceştia să vină în oraş, unde ar putea fi ispitiţi de politică. Paradoxal: Peisisthratos oferă o bază socială mai solidă viitoarei democraţii, prin întărirea clasei de mijloc.
Peisisthratos este un om bogat atât datorită minelor sale din Thracia, cât şi datorită impozitului de 5% pe care îl percepe pe profitul tuturor. Cu aceşti bani se înfiinţează primele proiecte edilitare ale Athenei: Acropola se umple de clădiri, se construieşte Hecatompedonul pentru Athena şi sanctuarul Erechteionului. Amplifică sărbătoarea Panateneelor şi înfiinţează Marile Dionisii, ceea ce îi aduce un spor de popularitate. La fel duce o politică externă favorabilă viitoarei expansiuni atheniene: deschide drumurile maritime spre Cyclade şi Hellespont. Pentru prima dată, Athena începe să-şi joace rolul în rândul marilor puteri politice şi comerciale ale Greciei. Totuşi, măreţia Athenei este măreţia proprie a lui Pisistrate.
La moartea lui Peisisthratos (528/527 a.Chr.), cei doi fii ai acestuia, Hippias şi Hiparchos, moştenesc tirania ca un bun al familiei. Ei continuă politica de măreţie a tatălui lor atât spiritual cât şi material, chiar dacă partizanii împotriva acestora câştigă tot mai mulţi adepţi. La acestea se adaugă faptul că tirania atheniană în sec. 6 a.Chr. constituia un veritabil anacronism. Cei doi nu se ridică la înălţimea tatălui şi acţiunile lor sunt tot mai dure: îl ucid pe Kimon cel Greoi, şeful Kimonizilor, care devenise foarte popular. Moartea lui Hiparchos (514) îl lasă pe Hippias singur, care nu mai poate controla situaţia de cât prin teroare. Oricum, intervenţia lui Kleomenes, regele Spartei, îl obligă să plece (510 a.Chr.) şi astfel se încheie episodul tiraniei atheniene.
Regimul aristocratic restabilit de către spartani nu poate ţine piept afrontului democratic, astfel că Alcmenoidului Klisthenes îi revine rolul să restatueze echilibrul social şi politic athenian. Aceasta se întâmplă în 508/507 a.Chr., când acesta împarte din nou populaţia: Attica este împărţită în 100 de deme, grupate în 30 de tritii, reunite în 10 triburi (philay), astfel încât fiecare trib să cuprindă o tritie de coastă, una de şes şi una de munte. Cele 4 triburi anterioare continuă să joace un rol în viaţa de familie şi cea religioasă. Aceasta este topografică la nivelul demelor şi tritiilor şi arbitrară la nivelul triburilor: Klisthenes realizează astfel o contopire a copului civic, sustrăgându-l influenţei familiilor de eupatrizi. Fiecare athenian este indicat acum după numele său personal urmat de cel al demei sale, ceea ce contribuie la diminuarea importanţei nobiliare (numele demotic înlocuieşte patronimul).
În funcţie de această organizare, Klisthenes trece la o reorganizarea instituţională: Bule va avea de acum 500 membri (în loc de 400) cei 50 de reprezentanţi ai fiecărui trib asigură rezolvarea problemelor urgente în a zecea parte a unui an (pritanie). Se instituie un calendar politic laicizat, pe baza acestei împărţiri a anului în 10 pritanii. Colegiului celor 9 arhonţi li se mai adaugă încă un membru, ajungând la 10.
Toate aceste schimbări pun bazele unui nou stat democratic, laic şi scutit de insuportabilele privilegii dobândite prin naştere. Tradiţia îi atribuie lui Klisthenes şi instituţia ostracismului, care permite ecclesiei să elimine anual pentru un răstimp de 10 ani pe orice cetăţean socotit că aduce prejudicii ordinii publice. Această măsură vădeşte o umanizare a vieţii politice: cel ostracizat nu e supus unei pedepse infamante, păstrându-şi averea iar familia nu este obligată să-l urmeze. Oricum, aceasta va fi aplicată de abia în 488/487 a.Chr.
Opera lui Klisthenes se desăvârşeşte în 501/500 prin instituirea funcţiei de strateg, câte unul pentru fiecare trib. Aceştia au fost la origine ofiţerii din fruntea celor 10 taxeis (batalioane de hopliţi). Aflaţi, la început, sub conducerea polemarhului, aceştia treptat se vor sustrage autorităţii acestuia şi vor devenii magistraţii supremi în Athena secolului 5 a.Chr. Ca urmare, în 487/486 a.Chr., acest colegiu a putut fi modificat radical: arhonţii vor fi aleşi prin tragere la sorţi din câte 500 de candidaţi pe trib.
Totuşi, încă Athena nu beneficiază de toate atuurile pentru a deveni cea mai importantă putere greacă: este sfâşiată de diferitele facţiuni, nu are o veritabilă flotă şi nici un port organizat, mai practică încă o democraţie de principiu, magistraturile fiind rezervate încă pentacosiomedimnilor, dar dispune de o redutabilă falangă de hopliţi care luptă atât pentru pământurile lor cât şi pentru un ideal de echilibru socio-politic. În plus, conştiinţa publică s-a dezvoltat în aşa măsură încât blazoanele nobililor au fost înlocuite pe monede cu bufniţa, simbolul sugestiv al oraşului.
