Arta a constituit din totdeauna un mijloc propagandistic eficace, un mod aparte de a transmite mesaje şi semnificaţii. Acest fapt se datorează farmecului imaginilor, receptarea lor fiind uşoară şi în acelaşi timp plăcută.
Regimul comunist, ca toate regimurile totalitare, a transformat arta într-un instrument ideologic în serviciul puterii. Un aspect interesant al artei socialiste din România este reprezentat de portretele liderului Nicolae Ceauşescu şi ale soţiei sale, acestea relevând din plin modul în care arta a fost însărcinată să reprezinte un scop bine definit. Această lucrare îşi propune să analizeze, prin prisma imaginilor prezentate, cultul personalităţii inaugurat de Nicolae Ceauşescu, să evidenţieze semantica acestor opere de artă, semnificaţiile cu care aceste tablouri au fost înzestrate.
După ce a preluat funcţia de secretar general al partidului comunist, acţiunile realizate de Nicolae Ceauşescu i-au câştigat faima de erou naţional şi internaţional al unui comunist independent . Însă treptat Nicolae Ceauşescu va aduna întreaga putere în mâinile sale, apogeul constituindu-l anul 1974, când el îşi asumă titlul de Preşedinte al Republicii Socialiste România . Acest eveniment a dat startul cultului personalităţii, „care a dezvoltat repede o dinamică proprie şi a ajuns în anii 80 la schizofrenia unui popor întreg” . Cu ocazia vizitelor făcute în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu a fost încântat de divinizarea lui Mao Zedong şi a lui Kim Ir Sen. Adularea acestora, care era meticulos regizată şi coregrafiată, atât prin reprezentaţii scenice cât şi prin afişe, opere de artă, i-a aprins imaginaţia conducătorului român. Întors în ţară el a cerut aceleaşi lucruri, prezentând în şedinţa Comitetului Executiv al C. C. al P.C. R. din 6 iulie 1971 cele 17 „teze”, care au fost ridicate la statutul unei „mini revoluţii culturale” .
Partidul, deşi teoretic îşi păstrează puterea, se transformă in facto într-un instrument al puterii personale a lui Ceauşeascu. Toate laudele şi meritele se îndreaptă spre Conducător, care este considerat ca fiind „deţinătorul inteligenţei supreme, cel de la care proveneau binele şi bunăstarea întregului popor”, partidul devenind doar un auxiliar, un instrument al acestuia. Cultul personalităţii, care va deveni un cult de stat, este văzut ca un dispozitiv folosit pentru a obţine un răspuns emoţional de la popor, dar serveşte şi la accentuarea prestigiului lui Ceauşescu în lume, în calitate de ideolog marxist-leninist inovator şi ca lider politic . Acest cult avea o intenţie egalitară, „tineri sau bătrâni, intelectuali sau muncitori, toţi cetăţenii României sunt invitaţi la aceeaşi comuniune”, la stimarea şi cinstirea „Conducătorului luminat” . În cursul anilor 70, cultul personalităţii a început s-o cuprindă şi pe Elena Ceauşescu, mai ales din momentul în care ea a început să-şi asume mai multe din prerogativele soţului ei , multe din reprezentările artistice ale vremii înfăţişând cuplul Ceauşescu. Adevărate zeificări au loc mai ales cu ocazia sărbătoririi zilelor de naştere ale cuplului prezidenţial .
O analiză interesantă a cultului lui Nicolae Ceauşescu o oferă istoricul Adrian Cioroianu. Acesta porneşte de la definiţia legitimităţii oferită de Max Weber, care este împărţită în trei categorii: autoritatea legal-raţională, autoritatea tradiţională şi cea carismatică. Având la bază acest cadru conceptual, Adrian Cioroianu încearcă să demonstreze că Nicolae Ceauşescu nu a fost niciodată un lider carismatic, ci cel mult unul popular, carisma politică fiind, în opinia autorului, o noţiune occidentală, ce nu ar putea fi cu adevărat operaţionalizată în spaţiul comunist. El argumentează că un regim comunist se bizuie pe eficienţa liderului, fără de care carisma ar fi chiar „un semn de slăbiciune“ .
Arta oficială are o iconografie centrată pe efigia „Conducătorului”, iar portretele acestuia trebuiau sa fie prezente în toate manifestările plastice ca şi în spaţiile publice, preluându-se modelul chinez şi nord-corean al acelor ani. În toate expoziţiile de artă, portretele dictatorului şi ale soţiei sale sunt aşezate la loc de cinste. Printre artiştii care au realizant constant portrete şi compoziţii alegorice ale soţilor Ceauşescu se numără Sabin Bălaşa, Zamfir Dumitrescu, Vasile Pop Negreşteanu, Cornel Brudaşcu, Viorel Mărginean şi Eugen Palade . Înainte de analiza semanticii acestei arte oficiale se impune necesitatea precizării valorii sale artistice. Această „artă de aparat” reprezintă de cele mai multe ori un stil kitsch de stat, caracterizată de o involuţie estetică, care întoarce spatele chiar şi modernismului academizant folosit anterior, pentru a regăsi un fel de neorealism socialist .
Tocmai datorită faptului că se adresa tuturor claselor sociale, că se dorea ca întreg poporul să participe la adularea şefului de stat într-un mod egalitar, s-a optat pentru realizarea acestor lucrări într-o formă primitivă de realism stereotip, ajustat obişnuinţelor vizuale ale maselor. S-a reuşit astfel ca mesajul dorit să fie transmis într-o formă simplă şi clară, pe înţelesul tuturor, fără un limbaj artistic complicat, care să necesite un nivel de educaţie înaltă. Arta totalitară este „stilul uniform al tuturor dictaturilor”, scopul acesteia fiind acela de a mobiliza masele, de a distruge libertatea individuală, pentru a-şi întări propria putere .
Ceea ce uimeşte în urma studierii chiar şi numai a producţiilor artistice din domeniul picturii, este multitudinea de ipostaze în care este redat Nicolae Ceauşescu. El este reprezentat drept ctitor – „primul şi cel mai important dintre constructori“, ca revoluţionar, ca teoretician al marxismului, ca „arhitect al unei noi Românii“, ca erou al independenţei, „campion al păcii planetare“ sau „garant al unităţii naţionale a României” .
O constantă care persistă în tablourile familiei prezidenţiale, indiferent că da-tează din anii 70 sau 80, este aceea că, chipurile celor doi soţi sunt idealizate, pictate într-o manieră legendară. În aceea perioadă Nicolae şi Elena Ceauşescu nu mai erau în floarea vârstei, aveau în jur de 60 de ani. Portretele, pe măsura înaintării lor în vârstă, devin tot mai „cosmetizate”, sunt retuşate într-o asemenea măsură, încât feţele lor apar fără umbrele adânci de sub ochi, fără riduri, dar şi fără personalitatea şi caracterul care le sunt proprii . Semnificaţia acestui mod de redare este tocmai dorinţa de a inocula maselor credinţa continuităţii puterii conducătorului. Se observă aşadar modul în care se vrea să fie redată relaţia lui Nicolae Ceauşescu cu timpul şi anume aceasta este sugerată de sintagma „eterna tinereţe”.
Una dintre sarcinile acestei arte angajate este aceea de a creea vizual unicitatea liderului, de a-l singulariza, ca o insulă într-un ocean dogmatic. Se observă că în anatomia mitului Conducătorului în ipostază comunistă se accentuează varianta autohtonă, puternic legată de idealul naţional, concretizată în imaginea mitică a eroilor . Un exemplu revelator în acest sens este tabloul lui Dan Hatmanu (fig. 1), în care cuplul Ceauşescu este redat într-o ipostază inedită: ciocnind paharele cu domnitorul Ştefan cel Mare. În acest mod se doreşte legitimarea domniei lui Ceauşescu, se face apel la figurile proeminente ale galeriei de eroi naţionali români. Pornind de la premisa rolului important al naţionalismului român ca sursă a legitimităţii regimului comunist, Adrian Cioroianu relevă modul în care reinterpretarea istoriei naţionale a slujit la întărirea autorităţii personale a lui Ceauşescu. În particular, rolul de Conducător al lui Nicolae Ceauşescu era consolidat prin evidenţierea continuităţii dintre acesta şi un lung şir de eroi naţionali ca de exemplu regii daci şi voievozii. Această galerie de personalităţi ar alcătui după părerea acestuia un fel de “guvern paralel care din umbră, invizibil şi totuşi foarte prezent[...] protejează România“ . Asfel, stând alături de Ştefan cel Mare, care este considerat ca fiind „Învingătorul”, semantica aceastei lucrări este aceea a unei imagini a lui Ceauşescu care este “autoritar, cu spirit justiţiar, [ce] trebuie să ducă o politică externă fermă, jucând totodată un rol civilizator într-o ţară pe care o unifică prin contribuţia sa“ .
O altă reprezentare interesantă a lui Nicolae Ceauşescu este aceea în care este redat ca un voievod sau rege, ţinând în mână un atribut semnificativ şi anume un sceptru al puterii. Titlul tabloului Regele comunist (fig. 2) evidenţiază foarte bine faptul că mitul Conducătorului propaga descendenţa lui Ceauşescu din marii eroi naţionali. Deşi vestimentaţia sa este contemporană, este clară dorinţa de a se imprima dictatorului o aură legendară. Fundalul acestui tablou este ocupat de câţiva copii care se joacă fericiţi, fără nici o grijă. Se observă clar prezenţa copiilor în multe din reprezentările plastice ale epocii Ceauşescu, care devin motive artistice, prin intermediul lor se vrea să se reprezinte imaginea unui viitor sigur şi fericit. În planul cel mai îndepărtat se observă silueta unui oraş dezvoltat cu fabrici, clădiri înalte şi poduri. Semnificaţia acestor reprezentări este evidenţierea gradului înalt de dezvoltare la care a ajuns ţara, desigur toate acestea datorită „Conducătorului luminat”. Acesta fiind înzestrat cu însuşirile cele mai de seamă, mare gânditor politic şi patriot, a ştiut să ducă ţara pe cele mai înalte culmi ale gloriei. Toate aceste elemente articulează compoziţia „portretului votiv al celei mai măreţe ctitorii din istoria noastră, edificiul României de azi” .
Aşadar, unul din rolurile de seamă ale acestor opere de artă este acela de a glorifica acţiunile conducătorului comunist, dorindu-se astfel să se evidenţieze că datorită gândirii sale novatoare, România are realizări notabile pe plan economic, iar bunăstarea ţării creşte de la an la an. De aceea mulţi pictori îl vor reprezenta pe Nicolae Ceauşescu realizând vizite pe şantierele patriei, pe platformele agricole, în mijlocul poporului, dându-le sfaturi oamenilor .
De exemplu pictorul Vintilă Mihăescu (fig. 3) îl redă într-unul din tablourile sale pe preşedintele Nicolae Ceauşescu asistând la progresele industriei, înconjurat de muncitori, simbolizând „prezenţa sa însufleţitoare, permanentă în mijlocul oamenilor muncii, acolo unde se făuresc valorile materiale şi spirituale ce asigură mersul înainte al societăţii” . Aceste lucrări de artă au rol propagandistic însemnat, deoarece prin intermediul lor s-a dorit foarte mult ca, cetăţenii români să fie convinşi că epoca Ceauşescu e „cea mai fertilă epocă din istoria patriei” . Conducătorul este întruchipat ca un simbol uman, social, este pictat dând mâna cu muncitorii, ascultându-i şi încurajându-i, realizând un vast dialog cu ţara. Gestica, limbajul corpului sunt deosebit de importante în desluşirea semanticii acestei lucrări, deoarece prin intermediul lor se exprimă calităţile preşedintelui Ceauşescu: acesta este prietenos, susţine şi înţelege munca proletariatului. Totodată se observă faptul că muncitorii sunt pictaţi cu zâmbete facile, radiază de fericire. Aşadar, gesturile în acest caz capătă valenţe de simbol, având menirea de a sugera un anume sens, pe care pictorul doreşte să-l transmită . Toate aceste elemente duc spre o reprezentare de natură paternalistă a lui Nicolae Ceauşescu, el fiind nu numai un Pater Familias, ci şi imaginea personificată a statului .
Chipul preşedintelui ca „erou al păcii” este redat într-o manieră aparte de către pictorul Sabin Bălaşa(fig. 4). Autorul recurge la mai multe motive care sunt reprezentative pentru tema păcii, cum ar fi porumbelul, copii fericiţi şi folosirea preponderentă a albului. În această compoziţie alegorică omagială , cuplul prezidenţial este redat în mijlocul tinerilor şi copiilor. Conducătorul este pictat şi de această dată cu un gest specific, ridicând mâna dreaptă în semn de mulţumire. Alături este reprezentată Elena Ceuşescu „devotată tovarăşă de luptă şi de muncă, model al soţiei şi mamei” , într-o rochie albă, simbol al păcii si purităţii. Modul în care este reprezentată Elena Ceauşescu trădează efortul de a supraarticula nu numai „însuşirile sale morale şi intelectuale” cât şi „frumuseţea” sa . Chipurile celor doi sunt clar idealizate, distanţa intre imaginea reală şi cea proiectată fiind foarte mare, dar semnificaţia acestor „trăsături senine, calme, înălţătoare, pline de sensibilitate” este accentuarea calităţilor umane ale unor personalităţi unice .
Lucrarea lui Aristotel Vasiliu (fig. 5) îl redă pe Nicolae Ceauşescu într-o manieră glorificatoare , figura sa tronând în mijlocul hărţii României. Partea inferioară a medalionului ce redă chipul preşedintelui, este înconjurată de o cunună de flori, în timp ce pe fundal sunt pictaţi mai mulţi porumbei. Se urmărea prin aceste simboluri evidenţierea faptului că Iubitul Conducător este cel care menţine unitatea, pacea şi bunăstarea statului român, că el semnifică „pildă a jertfei zilnice în truda neobosită pentru fericirea tuturor fiilor acestor meleaguri româneşti”. Această reprezentare accentuează latura patriotică a cultului lui Nicolae Ceauşescu, acesta fiind considerat „Cel mai iubit fiu al poporului” . În această lucrare preşedintele este prezentat ca o figură simbolică, „garant al continuităţii unei politici care ar salvgarda demnitatea şi independenţa naţională” . Cuvintele care sunt inscripţionate pe medalionul portretului: „Suntem români, venim din istorie, ne îndreptăm spre comunism ” relevă din plin cele două variante ale mitului Conducătorului, prima cea autohtonă, puternic legată de idealul naţional, iar cea de-a doua variantă, denumită „modelul stalinist-asiatic“, este atribuită sistemului politic comunist în sine .
Aşa cum s-a observat din acest demers, semnificaţiile, sensurile acestor lucrări sunt foarte bogate, deoarece domeniul artelor plastice a constituit în epocă o importantă componentă a modului de reprezentare a cultului lui Nicolae Ceauşescu. Oricât de mari ar fi fost inconsecvenţele politicii sale, ce au avut ca scop întărirea şi perpetuarea puterii personale, Nicolae Ceauşescu a reuşit întotdeauna să justifice ceea ce face prin propagandă .
