Asociaţia Were Di (Noi înşine), apărută în Flandra belgiană la sfîrşitul deceniului al cincilea, îşi continuă încă
îndelungata sa existenţă. Prin motivele şi relaţiile sale, ea este foarte reprezentativă pentru etnoregionalism. Publicaţia sa lunară „Dietsland Europa” are drept obiectiv formarea elitei naţionaliste necesare desăvîrşirii statului thiez, el însuşi chemat să facă parte din Europa etniilor. în acest scop, Were Di privilegiază revoluţia conservatoare care ar permite, în concepţia sa, fuziunea dintre un naţionalism de tip vital – comunitate etnică, inegalitatea dintre oameni şi rase – şi preocupările conservatoare, ca lupta împotriva pornografiei şi protejarea familiei, sau de tip organicist, cum ar fi colaborarea solidară a claselor sociale în jurul unei elite, fără imoralitatea capitalismului sau nivelarea prin colectivismul comunist. Avînd legături cu formaţiunile regionaliste bretone, irlandeze sau frizone, Were Di nu a neglijat nici grupările revoluţionare – Ordine Nuovo – sau de neodreapta – „Nouvelle Ecole” şi „Junges Forum” -, aceasta cu mult înainte ca preşedintele său, Karel Dillen, să fie ales deputat european.
Asocierea ideii de naţiune ca o comunitate organică şi culturală cu cea de instinct teritorial, aceasta era şi dorinţa militanţilor revoluţionari din ANR-ul german, la începutul anilor ’70. Teoretician celebru al acestei mişcări, ca şi al Noii Drepte care a izvorît din ea, Hennig Eichberg s-a sepa¬rat de aceasta pentru a profesa un etnism anarhizant îndreptat împotriva statului centralizat şi a puterilor interna¬ţionale, politice şi economice, pledînd în acelaşi timp pentru o Ligă germană a republicilor populare în tradiţia federalismului, care ar constitui preludiul la balcanizarea mon¬dială. Aici se află una dintre sursele esenţiale de inspiraţie ale publicaţiei „Wir Selbst”.
In cadrul mişcării regionaliste franceze, abordarea volkisch, minoritară, are o anumită bază în Bretania, de unde mfluenţa fostului colaboraţionist Olier Mordrel a strălucit mult U|np asupra Normandiei, a Flandrei şi a Alsaciei. Radicalismul oscilează aici între exaltarea ostentativă a rasei (gruparea Celtia ?’ mai ales „Les Cahiers de la Bretagne reelle”) şi alegerea acelor formulări progresiste al căror secret îl deţine GRECE, una dintre caracteristicile regionalismului extremist fiind de altfel proximitatea sa faţă de Noua Dreaptă. în 1988, în ter-meni aleşi, „Le Courrier des Pays-Bas francais” prezenta cititorilor săi bilanţul celor cinci ani de eforturi: printre cauzele apărate, turismul verde, expunerea machetelor la Lille; dintre scandalurile denunţate, „şantierul sălbatic” al eurotunelului şi Disneyland-ul; printre dezbaterile angajate, „emigrarea, rasis¬mul, antirasismul, reunificarea europeană.. .
Regionalismul etnic sudează mai multe grupări austriece a căror xenofobie se arată a fi deosebit de vivace în Carintia. în Italia, acolo unde ea face ravagii de multă vreme în rîndul celor două comunităţi, germanofonă şi italofonă, etnismul a progresat în cursul anilor ’80, îmbrăcînd forme noi. Arătînd un şovinism ostil emigranţilor din interior,| veniţi din Mezzogiorno, Ligile regionale constituite în nordul ţării îşi exprimă neîncrederea faţă de clasa politică şi respinge centralizarea la Roma. în mai 1990, alegerile locale au permis Ligii lombarde, asociată cu cinci formaţiuni similare, să întrunească 5% din voturile naţionale, atingînd cote de peste 20% în Lombardia; astfel, ea începe să-şi realizeze proiectul de a deveni un partid populist regional.
