Moartea neagră

Secolul XIV a fost un moment de cumpănă în istoria Occidentului. Dacă de la începutul celui de-al doilea mileniu creștin comunitatea umană din Europa prosperase, “lungul secol XIV”, așa cum este el cunoscut în istoriografie,  va devasta demografic Europa, situație din care își va reveni peste încă un secol. Pe lângă numeroase conflicte  (debutul în 1337 al Războiului de 100 de ani), Europa va cunoaște cea mai ucigătoare epidemie din întreaga sa istorie, care se va solda cu un număr de victime uriaș (estimat între 30-60% din întreaga populație a continentului).
În 1334 o epidemie devastatoare a lovit provincia Hopei, localizată în nord-estul Chinei, ucigând 90% din populație (aprox. 5 milioane de oameni). “Moartea Neagră” așa cum a fost denumita aceasta boală necruțătoare , a ucis, înainte de a părăsi Asia, 2/3 din populația Chinei. Apoi, s-a propagat în India, Siria și Mesopotamia, urmând rutele comerciale. Din punct de vedere biologic, boala, provocată de bacilul Yersina pestis, a cunoscut patru variante.

Acest bacil se dezvoltă în sistemul digestiv al puricilor, care parazitează frecvent șoarecii și șobolanii. În anumite circumstanțe, acești bacili se multiplică în organismul puricelui, iar acesta, prin regurgitare, eliberează bacilii în sângele gazdei. Moartea gazdei va determina relocarea parazitului, care poate fi un alt șobolan sau un om. Această mecanică a determinat apariția și rapida diseminare a bolii.

Cea mai comună formă a bolii a fost ciuma bubonică, care se manifesta prin apariția, la nivelul tegumentului, a unor leziuni hemoragice, de dimensiuni variate. Aceasta formă este cea mai ușoară și se transmitea numai prin intermediul insectelor purtătoare ale virusului, nefiind transmisă viral. O altă formă a bolii, ciuma pneumonică,  se declanșa cu preponderență în timpul iernii, când bacilul se reloca în zona pulmonară.
Pe lângă aceste două forme ale bolii, mai există două (ciuma septicemică și cea enterică, ce afecta aparatul gastric), întâlnite mai rar, posesoarele unor rate ale mortalității înfiorătoare (100%). Relativa raritate a acestor boli se explică prin decesul extrem de rapid al gazdei, fapt ce nu permite o dezvoltare completă a bacililor.
În 1346, Ciuma a ajuns în orașul Kaffa, localizat în peninsula Crimeea, punct esential al comertului genovez în Europa. Tătarii, susținuți de venețieni, rivalii tradiționali ai genovezilor, au asediat cetatea pentru a ridica monopolul comercial al acestora. În urma asediului, locuitorii orașului abia au reușit să supraviețuiască, fapt cauzat de lipsurile determinate de blocarea aprovizionării de către forțele venețiene și tătare.
Dar, în 1347, spre surprinderea asediaților, armata a fost decimata de o molima necruțătoare. Liderul tatar a fost obligat să încheie asediul dar nu înainte de a ataca pentru o ultimă oară orasul, cu o formă incipienta a războiului biologic: a catapultat peste zidurile cetății, corpurile infestate de ciumă ale soldaților săi decedați. Deși acestea au fost rapid aruncate în mare, locuitorii orașului, slăbiți din cauza lipsurilor, s-au îmbolnăvit foarte repede, majoritatea decedând. Sperând să scape, patru corabii genoveze, pline cu locuitori ai Kaffei considerați sănătoși, s-au îmbarcat cu destinația Italia.
Corăbiile infestate de virus, plecate din Kaffa, au dus boala în Italia. La începutul anului 1348, vasele genoveze au infectat Genova și Veneția, boala extinzându-se extrem de rapid pe toata suprafața peninsulei Italice.

Efectele bolii au fost devastatoare, Veneția pierzând peste 75% din locuitori. Pisa a pierdut 70% din locuitori, multe familii dispărând complet. În Siena, în șapte luni (din aprilie până în septembrie), au pierit 80.000 de oameni. Un cronicar, evocând evenimentele din acest oraș italic, scria:

“Eu, Agnolo di Tura, mi-am îngropat 5 fii, și ca mine, mulți alții…”.

Florența a fost devastată de ciumă, care, datorită efectelor ei în celebrul oraș, a fost denumită, pentru o bună perioadă, “ciuma din Florența”. Cercetările arată ca “Marea Ciumă”, în Italia, a ucis jumătate din întreaga populație a peninsulei.
Interpretările religioase au avut în vedere principiul “pedepsei divine”, ca factor esențial al declanșării evenimentelor. De asemenea, raportările la acest nou eveniment au fost exclusiv biblice, un tratat din 1348, aparținând lui  James Agramont, sugera că originea divină a bolii nu putea fi contestată, deoarece ucidea fără discriminare, neținând cont de statut social. Acesta invocă un citat din Deuteronomul 28/21 care spune: “Ba să mai trimită domnul asupra ta ciumă, până te va stârpi de pe pământul în care mergi ca să-l stăpânești”.
Pe lângă acest tip de interpretare, ce poate fi găsit la majoritatea contemporanilor există și o altă dimensiune – raportarea la Cartea Apocalipsei. Legătura dintre cele două evenimente, unul efectiv – ciuma, și altul așteptat – Apocalipsa, a condus la concluzii milenariste, mulți așteptând instaurarea regatului lui Christos. Apariția acestei credințe nu este surprinzătoare dacă avem în vedere că aceste conexiuni s-au făcut constant în Occidentul creștin de fiecare dată când s-a ivit ocazia (idei milenariste apar în jurul anului 1000, notate de Raoul Glaber în cronica sa – epidemia fiind înlocuită cu foametea).
Evident, o epidemie de această magnitudine a avut puternice efecte sociale și economice, zdruncinând Europa prin consecințele ei asupra demografiei și psihicului uman. Multe comunități s-au dezintegrat, teama și deznădejdea determinând oamenii să migreze, sperând să scape de moarte. Ritualurile funerare au fost simplificate și uneori chiar ignorate din cauza numărului mare de oameni decedați. Se poate constata, în anumite cazuri o anumită extrovertire a indivizilor și o liberalizare a moravurilor din cauza insecurității, a temerilor legate de supraviețuirea imediată.
De asemenea, s-a înregistrat și un declin al încrederii față de religie, acesta datorându-se, în principiu, dispariției unui număr important de clerici și lipsei de efect a rugăciunilor.

Asupra economiei ciuma a avut un efect dual. Pe de o parte, teama de moarte a dus la o relaxare a populației, care nu mai avea niciun motiv să muncească, continuându-și activitățile curente. Puternica scădere demografică a avut, și ea un efect puternic asupra producției, fapt ce a dus la creșterea puternică a prețurilor la toate bunurile. (fie ele importate sau obținute local).

Totuși, pe de altă parte, ciuma a avut un efect pozitiv asupra categoriilor defavorizate, care au obținut remunerații mai mari și beneficii sporite. În general, scăderea exponențială a mâinii de lucru a dus la creșterea accelerată a salariilor chiar și in raport cu creșterea preturilor. De aceea, se poate spune că ulterior epidemiei, s-a înregistrat o creștere a nivelului de trai. Relațiile sociale s-au modificat și ele, existând numeroase reacții sociale la încercarea clasei dominante de a restrânge drepturile obținute în timpul epidemiei de ciumă. Se poate spune că aceasta a avut un rol in strângerea relațiilor dintre practicanții acelorași meserii, situație ce a dus la o accelerare a cartelizării diferitelor ocupații și conturarea unor obiective comune.