Pornind de la teoria lui Jean-Yves Camus, putem distinge tradiţionalismul catolic, intransigent în privinţa practicii cultului dar fidel ierarhiei romane, de integrismul care refuză orice compromis cu spiritul secolului şi este pregătit, mai ales începînd cu Vatican II, să intre în război împotriva Romei.
Integrismul îşi are demonii săi. El respinge cu aceeaşi vigoare liberalismul, francmasoneria, marxismul, orice erezii derivate din iudaism, pe care le percepe ca pe nişte manifestări ale Necuratului, cît şi ca fiind opera unor forţe politice. De aceea el întoarce spatele lumii în general şi, dorindu-şi o teocraţie, el nu se recunoaşte deloc în formula lui Maurras Politica mai intai. Sînt necesare deci împrejurări excepţionale pentru ca nişte preocupări de tip politicianist să se impună.
Acesta a fost cazul războiului din Algeria, sub influenţa revistelor „La Pensee catholique”, creată de către abatele Lefebvre în 1946, în acelaşi an cu „Verbe”, aparţinînd de Cetatea Catolică şi condusă de către Jean Ousset, şi „Itineraires”, lansată zece ani mai tîrziu de Jean Madiran. Convinşi că Revoluţia, diametral opusă Civilizaţiei (creştine), se încarnează într-un aparat comunist mai ameninţător ca niciodată şi hotărîţi să restaureze braţul secular care va ţine islamul în şah, contrarevoluţionarii ajunseră să ducă un război al ideilor impregnat de militarism. Cu toate acestea, chiar şi în aceste vremuri tulburi, preocupările politice nu vor deţine exclusivitatea; Etienne Fouilloux remarcă în mod just că „lupta lor în favoarea Algeriei franceze nu va fi decît un front special într-un război ideologic şi religios purtat în toate zările”. Pe acest „front”, după cum se ştie, vegheau întîi de toate ofiţerii armatei.
Intrarea unui grup naţional-catolic în sînul Frontului Naţional constituie un alt episod deosebit al istoriei inte-grismului francez, de obicei puţin înclinat spre afilierile partizane. De fapt, Bernard Antony (alias Romain Mărie) şi cîţiva membri din Chretiente-Solidarite, pe care o conduce, nu concep să dea mînă liberă liderului frontist, ci să-i acorde un sprijin tactic împotriva comunismului, a lobby-ului evreiesc şi a legii Veil care liberaliza avortul. Discursul lui Le Pen referitor la decadenţă contribuie deci la acest spirit de cruciadă care conduce Franţa, total asimilată creştinismului, spre o luptă împotriva unui adversar demonic şi care îmbracă multiple forme”. Sentimentul de identitate incită de altfel la manifestări care nu au nimic verbal în ele: apropiaţi ai lui Bernard Antony au fost condamnaţi ca urmare a agresiunilor împotriva cinematografelor în care se proiecta filmul lui Martin Scorsese, Ultima ispită a lui Cristos, în octombrie 198812.
în Italia, doi filosofi importanţi, Armando Plebe şi Augusto Del Noce, au marcat prin influenţa lor MSI-ul marii epoci. Pe de altă parte, un integrism la fel de radical ca cel al monseniorului Lefebvre se manifestă în sînul uno organizaţii ca Civiltâ Cristiana, căreia îi aparţinea Franc Antico, arestat în momentul loviturii de stat nereuşite a lui Valerio Borghese din 1970: aceleaşi idei înguste la ponţi ficatul lui Pius al X-lea, aceeaşi respingere a spiritului care însufleţit conciliul de la Vatican II, aceeaşi obsesie a corn plotului evreiesc şi mason, aceeaşi simpatie pentru regimu lui Franco, Salazar sau Pinochet. De asemenea, ecoul est perceptibil şi în Elveţia, acolo unde, în primii ani de dup 1970, monseniorul Lefebvre decide să stabilească Fraternitatea Sacerdotală Sfîntul Pius al X-lea. în Belgia, tendinţa ultraconservatoare a catolicismului, a cărui prezenţă era deja vie în inima acelui Verdinaso de dinaintea războiului, nu se manifestă cu putere decît în cadrul marilor dezbateri cu caracter etic: din 1964, liga Pro Vita milita pe întreg teritoriul împotriva liberalizării avortului. în ceea ce-l priveşte pe Marcel de Corte, profesor la universitatea din Liege şi catolic tradiţionalist, colaborarea sa cu „La Nation francaise” simultană cu cea de la „La Libre Belgique”. dovedea influenţa franceză asupra vecinei sale de dincolo de Quievrain.
în Italia se găseşte o asociaţie fundamentalistă care se străduieşte să împace un obiectiv religios cu acceptarea practică a lumii moderne: răspunsul la nevoile concrete ale indivizilor, fără medierea statului, i se pare o condiţie necesară pentru ca spiritualitatea să progreseze. Creată în 1954, mişcarea Communione e Liberazione a primit tîrziu, în 1982, un statut ecleziastic. Refuzînd să devină o sucursală a DC, ea acţionează ca un grup de presiune şi pregăteşte edificarea comunităţii creştine înzestrîndu-se cu structuri sociale puternice, şcoli, servicii universitare, creşe care se autogospodăresc, centre de solidaritate pentru şomeri şi handicapaţi, edituri (ca II Sabato), organe de presă. Dinamismul şi bogăţia acestei instituţii italiene sînt atît de mari încît s-a crezut că sînt de natură a servi drept exemplu pentru alte regiuni din Europa. De fapt, au intervenit două obstacole: tensiunile cu Vaticanul, survenite în cursul anului 1989, după ce Communione e Liberazione criticase violent anumite notabilităţi ale DC15, şi scindarea ramurii franceze, la sfîrşitul anului 1990.
