Apariţia grupării basce a fost stabilită de către cercetători în 1959, ca urmare a desprinderii unei aripi radicale studenţeşti din Partidului Naţional Basc (1952). Această fracţiune, acuza conducerea Partidului Naţional Basc de slaba opoziţie faţă de regimul forte al generalului Franco. Majoritatea membrilor ETA. proveneau din rândul Universităţii iezuite Deusto din Bilbao (elita învăţământului superior basc)ce va constitui o pepinieră pentru tânăra organizaţie revoluţionară. Părinţii organizaţiei ETA: Julen de Madariaga, Federico Krutwig Sagredo, Alvarez Emparanza au provenit din prestigioasa instituţie. Dintre cei trei, Krutwig ( lingvist, preşedinte a Academiei Limbii Basce – 1953) a trasat strategia revoluţionară iniţială a organizaţiei bazându-se şi pe preoţi ca Barandiaran pentru a pregăti cadrele ETA.

Organizaţia va beneficia de simpatia a numeroşi basci „datorită măsurilor coerci-tive luate de autorităţi, cât şi de acordul tacit a unor ţări occidentale nemulţumite de politica generalului Franco”1. Astfel obiectivul primar al organizaţiei: crearea unui stat basc independent, s-a bucurat de anumit suport mai ales că acest obiectiv se suprapunea cu ostilitatea organizaţiei faţă de regimul şi instituţiile patronate de Franco.

Atitudinea agresivă a cabinetului din Madrid, faţă de regiunea Ţării Bascilor se datorează spijinului acordat de mulţi basci ori spanioli din Pirinei, republicanilor în războiul civil (1936 – 1939). Regimul autoritar va abroga orice formă de manifestare culturală a bascilor, fie că amintim interzicerea expunerii steagului tradiţional basc, excluderea studierii limbii basce din instituţiile de învăţământ, abandonarea silită a sărbătorilor şi tradiţiilor , încarcerarea şi torturarea intelectualităţii basce, ajungându-se la interzicerea botezării copiilor cu nume străine culturii spaniole (castiliene).

Prima platformă politică a organizaţiei se va intitula „Regeneraţionalismul istoric” şi va fi dată publicităţii , în oraşul Bayonne (Franţa) în 1962. Odată stabilit obiectivul principal al organizaţiei: construirea unui stat basc bazat pe o limbă bască – euskara, se va renunţa la tradiţionala simpatie faţă de biserica catolică, promovată de P.N.B. pentru un socialism militant. Din 1965, E.T.A. va adopta doctrinar marxism – leninismul.

Primul act terorist efectuat de E.T.A. s-a petrecut în 1961, prin provocarea deraierii unui tren. Între 1968 – 1975, numărul de asasinate efectuate de E.T.A. a fost foarte mic, sub 40. După căderea regimului franchist, activităţile teroriste E.T.A. au crescut în intensitate demonstrând imposibilitatea vreunei negocieri şi determinând guvernul din Madrid să sporească securitatea.

În iunie 1968, consemnăm primele ciocniri dintre militanţii E.T.A. şi reprezen-tanţii Gărzii Civile rezultate cu uciderea a două persoane, un militant basc şi un gardian. Violenţele cotidiene creşteau în intensitate iar pericolul molipsirii rebeliunii universitare din Franţa ori alte ţări europene l-au determinat pe Franco să instituie starea de urgenţă în regiunea Guipuzkoa. S-a reintrodus Legea Banditismului şi Terorismului, retrasă în 1963, astfel toate delictele socio-politice treceau sub jurisdicţie militară: „cei ce vor difuza ştiri false sau tendenţioase care pot duce la tulburarea ordinii publice, deteriorarea imaginii ţării la nivel internaţional, (…), vor fi considerate acte de rebeliune militară” 1.

Cea mai înaltă cotă de „audienţă” şi simpatie atinsă de E.T.A. s-a petrecut în 1970, cu ocazia Procesului de la Burgos în care 16 membrii E.T.A. au fost condamnaţi la pedepse foarte mari (pe viaţă) iar cinci dintre ei la moarte de către Consiliul de Război pentru mai multe acte de violenţă şi trei asasinate. Presiunile internaţionale au deter-minat autorităţile să renunţe la pedeapsa capitală.

Atentatul din 13 septembrie 1974, cel mai sângeros până la căderea regimului (1975), a provocat moartea a 14 persoane prin explozia unei bombe în cafeneaua Rolando din Madrid.

Liderii E.T.A, au fost toleraţi în perioada dictaturii franchiste de autorităţile fran-ceze, astfel majoritatea operaţiunilor E.T.A, erau planificate în aria Pirineilor francezi din motive evidente de securitate. Suportul intelectual pentru E.T.A, va fi deasemenea mai mare în zona bască franceză decât în cea spaniolă.

Bascii acuzau regimul că i-ar menţine într-o stare de semicolonie, exploataţi fiind de zonele mai sărace. Radicalii basci E.T.A, argumentau necesitatea unei administrări autonome prin nevoia de protecţionism ca politică de guvernare, pentru a menţine şi dezvolta industria.

Conexiunile externe ale bascilor erau numeroase. Astfel, Libia şi Algeria s-au dovedit a fi gazde primitoare pentru separatiştii basci în anii 60’ şi 70’ furnizându-le armament şi pregătindu-i operaţional în tabere de antrenament. Primele legături „oficiale” internaţionale cu alte grupuri teroriste sunt finalizate în 1972 cu I.R.A. şi separatiştii kurzi.

Punctul culminant al acţiunii E.T.A în decursul guvernării franchiste, îl constituie atentatul din 20.12.1973. ce a provocat moartea primului-ministru spaniol (urmaşul lui Franco la conducerea statului), amiralul Luis Carrero Blanco prin aruncarea în aer a automobilului blindat în care era amiralul1. Teroriştii E.T.A, plasaseră 3 mine antitanc puternice, pe strada pe care trecea zilnic Carrero Blanco spre biroul său. Moartea amira-lului a provocat un adevărat cutremur regimului, ce-şi va vedea apusul în mai puţin de 2 ani, odată cu moartea celui strigat caudillo.

Acest bacil se dezvoltă în sistemul digestiv al puricilor, care parazitează frecvent șoarecii și șobolanii. În anumite circumstanțe, acești bacili se multiplică în organismul puricelui, iar acesta, prin regurgitare, eliberează bacilii în sângele gazdei. Moartea gazdei va determina relocarea parazitului, care poate fi un alt șobolan sau un om. Această mecanică a determinat apariția și rapida diseminare a bolii.

Cea mai comună formă a bolii a fost ciuma bubonică, care se manifesta prin apariția, la nivelul tegumentului, a unor leziuni hemoragice, de dimensiuni variate. Aceasta formă este cea mai ușoară și se transmitea numai prin intermediul insectelor purtătoare ale virusului, nefiind transmisă viral. O altă formă a bolii, ciuma pneumonică,  se declanșa cu preponderență în timpul iernii, când bacilul se reloca în zona pulmonară.
Pe lângă aceste două forme ale bolii, mai există două (ciuma septicemică și cea enterică, ce afecta aparatul gastric), întâlnite mai rar, posesoarele unor rate ale mortalității înfiorătoare (100%). Relativa raritate a acestor boli se explică prin decesul extrem de rapid al gazdei, fapt ce nu permite o dezvoltare completă a bacililor.
În 1346, Ciuma a ajuns în orașul Kaffa, localizat în peninsula Crimeea, punct esential al comertului genovez în Europa. Tătarii, susținuți de venețieni, rivalii tradiționali ai genovezilor, au asediat cetatea pentru a ridica monopolul comercial al acestora. În urma asediului, locuitorii orașului abia au reușit să supraviețuiască, fapt cauzat de lipsurile determinate de blocarea aprovizionării de către forțele venețiene și tătare.
Dar, în 1347, spre surprinderea asediaților, armata a fost decimata de o molima necruțătoare. Liderul tatar a fost obligat să încheie asediul dar nu înainte de a ataca pentru o ultimă oară orasul, cu o formă incipienta a războiului biologic: a catapultat peste zidurile cetății, corpurile infestate de ciumă ale soldaților săi decedați. Deși acestea au fost rapid aruncate în mare, locuitorii orașului, slăbiți din cauza lipsurilor, s-au îmbolnăvit foarte repede, majoritatea decedând. Sperând să scape, patru corabii genoveze, pline cu locuitori ai Kaffei considerați sănătoși, s-au îmbarcat cu destinația Italia.
Corăbiile infestate de virus, plecate din Kaffa, au dus boala în Italia. La începutul anului 1348, vasele genoveze au infectat Genova și Veneția, boala extinzându-se extrem de rapid pe toata suprafața peninsulei Italice.

Efectele bolii au fost devastatoare, Veneția pierzând peste 75% din locuitori. Pisa a pierdut 70% din locuitori, multe familii dispărând complet. În Siena, în șapte luni (din aprilie până în septembrie), au pierit 80.000 de oameni. Un cronicar, evocând evenimentele din acest oraș italic, scria:

“Eu, Agnolo di Tura, mi-am îngropat 5 fii, și ca mine, mulți alții…”.

Florența a fost devastată de ciumă, care, datorită efectelor ei în celebrul oraș, a fost denumită, pentru o bună perioadă, “ciuma din Florența”. Cercetările arată ca “Marea Ciumă”, în Italia, a ucis jumătate din întreaga populație a peninsulei.
Interpretările religioase au avut în vedere principiul “pedepsei divine”, ca factor esențial al declanșării evenimentelor. De asemenea, raportările la acest nou eveniment au fost exclusiv biblice, un tratat din 1348, aparținând lui  James Agramont, sugera că originea divină a bolii nu putea fi contestată, deoarece ucidea fără discriminare, neținând cont de statut social. Acesta invocă un citat din Deuteronomul 28/21 care spune: “Ba să mai trimită domnul asupra ta ciumă, până te va stârpi de pe pământul în care mergi ca să-l stăpânești”.
Pe lângă acest tip de interpretare, ce poate fi găsit la majoritatea contemporanilor există și o altă dimensiune – raportarea la Cartea Apocalipsei. Legătura dintre cele două evenimente, unul efectiv – ciuma, și altul așteptat – Apocalipsa, a condus la concluzii milenariste, mulți așteptând instaurarea regatului lui Christos. Apariția acestei credințe nu este surprinzătoare dacă avem în vedere că aceste conexiuni s-au făcut constant în Occidentul creștin de fiecare dată când s-a ivit ocazia (idei milenariste apar în jurul anului 1000, notate de Raoul Glaber în cronica sa – epidemia fiind înlocuită cu foametea).
Evident, o epidemie de această magnitudine a avut puternice efecte sociale și economice, zdruncinând Europa prin consecințele ei asupra demografiei și psihicului uman. Multe comunități s-au dezintegrat, teama și deznădejdea determinând oamenii să migreze, sperând să scape de moarte. Ritualurile funerare au fost simplificate și uneori chiar ignorate din cauza numărului mare de oameni decedați. Se poate constata, în anumite cazuri o anumită extrovertire a indivizilor și o liberalizare a moravurilor din cauza insecurității, a temerilor legate de supraviețuirea imediată.
De asemenea, s-a înregistrat și un declin al încrederii față de religie, acesta datorându-se, în principiu, dispariției unui număr important de clerici și lipsei de efect a rugăciunilor.

Asupra economiei ciuma a avut un efect dual. Pe de o parte, teama de moarte a dus la o relaxare a populației, care nu mai avea niciun motiv să muncească, continuându-și activitățile curente. Puternica scădere demografică a avut, și ea un efect puternic asupra producției, fapt ce a dus la creșterea puternică a prețurilor la toate bunurile. (fie ele importate sau obținute local).

Totuși, pe de altă parte, ciuma a avut un efect pozitiv asupra categoriilor defavorizate, care au obținut remunerații mai mari și beneficii sporite. În general, scăderea exponențială a mâinii de lucru a dus la creșterea accelerată a salariilor chiar și in raport cu creșterea preturilor. De aceea, se poate spune că ulterior epidemiei, s-a înregistrat o creștere a nivelului de trai. Relațiile sociale s-au modificat și ele, existând numeroase reacții sociale la încercarea clasei dominante de a restrânge drepturile obținute în timpul epidemiei de ciumă. Se poate spune că aceasta a avut un rol in strângerea relațiilor dintre practicanții acelorași meserii, situație ce a dus la o accelerare a cartelizării diferitelor ocupații și conturarea unor obiective comune.

Din primavara anului trecut consideram ca Mircea Geoana nu este cea mai fericita solutie pentru profilul unui candidat PSD cu reale sanse in lupta din toamna cu Traian Basescu. L-am apreciat in schimb mereu ca un bun diplomat si un politician de real succes dar care a ajuns Presedinte al PSD in 2005 pe fondul unei demonizari a stangii si dispret fata de fondatorul PSD-ului Ion Iliescu.
Am apreciat democratizarea partidului in mandatul domniei sale si astazi consider ca istoria recenta a PSD-ului ar fi fost lipsita de continut fara aceasta etapa politica, in care partidul sa descentralizat inaintea multor alte structuri si institutii ale statului.
Simpatia mea pentru Adrian Nastase si noua echipa de conducere nu ma face in schimb sa nu condamn orice atac asupra fostului Presedinte al PSD Mircea Geoana. Trebuie sa fim echilibrati, moderati sa valorificam cele bune ale trecutului si sa ne aparam toti membrii valorosi din partid. Ion Iliescu, Adrian Nastase si Mircea Geoana reprezinta modele ale leadershipului social-democrat . Fiecare ne-a lasat cate o lectie de viata a carui importanta spirituala nu o putem nega.
Din presedinte, Mircea Geoana ar putea ajunge simplu membru, dar are mari sanse sa-si pastreze functia de presedinte al Senatului, dupa cum a primit asigurari in partid. Este imperios necesar sa il sprijinim acum pe Geoana in aceasta functie, pentru a nu ajunge pe pupitrul de lucru al marinarului de pe dealul Cotroceniului.
Rezultatul Congresului ma multumeste in mare parte. Echipa de conducere Victor Ponta (Presedinte PSD), Adrian Nastase (Consiliul National PSD) si Liviu Dragnea (Secretar General PSD) este multumitoare. Lista de vicepresedinti relativ completa (lipsa Corinei Cretu fiind o mare pierdere). Deloc suprinzator este marele scor obtinut de Ecaterina Andronescu (1070 voturi) fiind urmata de: Dan Nica 814 voturi, Gheorghe Nichita 755 voturi, Ioan Toma şi Marian Vanghelie câte 667 voturi, Titus Corlăţean 639 voturi, Rodica Nassar 620 voturi, Constantin Niţă 617 voturi, Ion Prioteasa 576 voturi, Robert Negoiţă 561 voturi, Ioan Câlea 538 voturi, Marian Oprişan 520 voturi, Ioan Chelaru 517 voturi, Valeriu Zgonea 514, iar Adrian Severin a obţinut 506 voturi.
Noua conducere PSD trebuie sa studieze oportunitatea reconstructiei ideologice. Trebuie sa ne asumam propia istorie si sa nu mai toleram acuzele de a fi un partid comunist. Trebuie sa explicam electoratului nostru ca incercam sa construim o relatie sociala, de stanga intre munca si capital pentru Romania, ca vrem o relatie sanatoasa intre stat si piata.
Refacerea identitatii politice nationale a PSD, ca partid de stanga, modern si reformat, cu o reconstructie ideologica vizibila si convingatoare este necesara. Trebuie sa accentuam respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, sa oferim solutii la problemele acute din societatea romaneasca.
Exista totusi o problema ce trebuie rapid remediata. Transilvania nu este reprezentata de nici un vicepresedinte! Judete precum Hunedoara ori Salaj (unde PSD-ul a scos un scor bun) nu au reprezenatanti la centru. Consider ca este momentul ca cel putin 2 secretari executivi sa fie alesi din aceasta mare regiune. Unul dintre cei recomandati ar fi Presedintele PSD Hunedoara, harnicul primar al municipiului Brad, Florin Cazacu.

Asocierea ideii de naţiune ca o comunitate organică şi culturală cu cea de instinct teritorial, aceasta era şi dorinţa militanţilor revoluţionari din ANR-ul german, la începutul anilor ’70. Teoretician celebru al acestei mişcări, ca şi al Noii Drepte care a izvorît din ea, Hennig Eichberg s-a sepa¬rat de aceasta pentru a profesa un etnism anarhizant îndreptat împotriva statului centralizat şi a puterilor interna¬ţionale, politice şi economice, pledînd în acelaşi timp pentru o Ligă germană a republicilor populare în tradiţia federalismului, care ar constitui preludiul la balcanizarea mon¬dială. Aici se află una dintre sursele esenţiale de inspiraţie ale publicaţiei „Wir Selbst”.

In cadrul mişcării regionaliste franceze, abordarea volkisch, minoritară, are o anumită bază în Bretania, de unde mfluenţa fostului colaboraţionist Olier Mordrel a strălucit mult U|np asupra Normandiei, a Flandrei şi a Alsaciei. Radicalismul oscilează aici între exaltarea ostentativă a rasei (gruparea Celtia ?’ mai ales „Les Cahiers de la Bretagne reelle”) şi alegerea acelor formulări progresiste al căror secret îl deţine GRECE, una dintre caracteristicile regionalismului extremist fiind de altfel proximitatea sa faţă de Noua Dreaptă. în 1988, în ter-meni aleşi, „Le Courrier des Pays-Bas francais” prezenta cititorilor săi bilanţul celor cinci ani de eforturi: printre cauzele apărate, turismul verde, expunerea machetelor la Lille; dintre scandalurile denunţate, „şantierul sălbatic” al eurotunelului şi Disneyland-ul; printre dezbaterile angajate, „emigrarea, rasis¬mul, antirasismul, reunificarea europeană.. .

Regionalismul etnic sudează mai multe grupări austriece a căror xenofobie se arată a fi deosebit de vivace în Carintia. în Italia, acolo unde ea face ravagii de multă vreme în rîndul celor două comunităţi, germanofonă şi italofonă, etnismul a progresat în cursul anilor ’80, îmbrăcînd forme noi. Arătînd un şovinism ostil emigranţilor din interior,| veniţi din Mezzogiorno, Ligile regionale constituite în nordul ţării îşi exprimă neîncrederea faţă de clasa politică şi respinge centralizarea la Roma. în mai 1990, alegerile locale au permis Ligii lombarde, asociată cu cinci formaţiuni similare, să întrunească 5% din voturile naţionale, atingînd cote de peste 20% în Lombardia; astfel, ea începe să-şi realizeze proiectul de a deveni un partid populist regional.