În sensul comun al termenului, etnocentrismul desemnează atitudinea de respingere a normelor şi valorilor unei societăţi doar pentru că nu sunt cele proprii. Etnocentrismul crede că Celălalt este realmente diferit şi că toate diferenţele sunt limite între Celălalt şi Noi: diferenţe culturale, fizice, lingvistice, religioase, de rasă chiar. Putem asocia etnocentrismul cu devalorizarea celuilalt, respingerea lui pentru că este diferit, deci inferior. Dar, mai mult decât respingerea culturii celuilalt, etnocentrismul este erijarea culturii proprii ca referinţă la care sunt comparate şi raportate celelalte culturi. În manuale se vorbeşte despre drepturile minorităţilor, despre articolele din Constituţia 1921 (5 şi 7) care le susţin, dar nu se vorbeşte şi despre beneficiile întâlnirii cu Celălalt, ca aport cultural (fie că este vorba despre popoarele cuceritoare – romanii, popoare migratoare – hunii şi celţii, popoare colonizate – saşii, popoare cu care se întreţin relaţii comerciale – grecii, popoare cu care se duc războaie – hunii, romanii, turcii, ruşii, germanii, etc..). Degeaba se specifică beneficiile pe care civilizaţia romană sau săsească le-au avut pentru poporul român, dacă nu se încurajează dialogul cu alte popoare, ca sursă de evoluţie spirituală şi culturală. Aceste beneficii par a face parte din trecutul românilor, nu din prezent. Prezentul nu pare a fi ocupat de contactul cu alte civilizaţii, poate la fel de aducătoare de beneficii pentru poporul român.
Pare că „problema” maghiarilor pe teritoriile româneşti este rezolvată încă din clasa a Va când se specifică faptul că „migratorii (popoarele barbare) au constituit peste tot o minoritate” . Nu vom insista foarte mult pe acest subiect, pentru că în liniile de mai sus, au fost inserate multe aspecte referitoare la minoritatea maghiară. Cuvintele şi expresiile cu ajutorul cărora maghiarii sunt caracterizaţi, sunt următoarele:
Barbari sau bastarni (populaţie migratoare), „războinicii stepelor”, „biciul lui Dumnezeu”,
„cuceritori”: „Transilvania ar fi putut fi primul stat medieval românesc”
minoritate naţională.
Amintesc că manualele de clasa a VIII-a şi a XII-a sunt comune, atât pentru copiii de etnie română, cât şi pentru minorităţile naţionale, printre care şi maghiarii. Citatele de mai sus se regăsesc în aceste manuale. Bănuiesc că atunci când îţi regăseşti strămoşii descrişi mereu inferiori în raport cu majoritatea românească, dorinţa de integrare scade. Nu se dă nici un indiciu cum că s-ar dori această integrare, căci raportul este clar: majoritate-minoritate, într-o ţară care nu îţi aparţine.
Aşa cum romanilor le sunt foarte clar precizate binefacerile, în cazul maghiarilor avem partea negativă prezentată explicit : desfiinţarea drepturilor de proprietate vechi (ale nobililor români), privilegiile instalate doar pentru co-etnici, distrugerea bisericilor româneşti şi construirea pe ruinele lor a unor biserici catolice (la Alba Iulia şi Oradea) şi, în sfârşit, întreruperea dezvoltării Transilvaniei ca primul stat medieval românesc (spre deosebire de romani, care şi ei au întrerupt civilizaţia dacă, dar a existat „compatibilitatea de cultură”, pe când în cazul maghiarilor există doar „suprapunere” forţată din punct de vedere administrativ: « Peste realitatea română, voievodate şi ţări, s-a suprapus autoritatea maghiară care a impus comitatul şi principatul.» / “Peste vechile structuri româneşti, ungurii au suprapus comitatul, unitate administrativă specifică statului maghiar.» ).
Ca urmare, putem avansa ideea că manualele de istoria românilor prezintă un model etnocentrist pentru minoritatea maghiară şi universalist pentru minoritatea germană. Cel pentru minoritatea germană este unul de acceptare etnică, în care se admiră valorile celuilalt (ordinea, gospodăria, cinstea, corectitudinea), diminuându-se conştiinţa diferenţelor etnice şi favorizându-se schimbul cultural iar cel pentru minoritatea maghiară prezintă conflicte nerezolvate şi dureroase, care duc la o atitudine departe de interculturalitate, adică tocmai scopul pe care manualele şi l-au propus.