Irlanda de Nord este probabil regiunea cu cea mai bogată istorie, în ceea ce priveşte violenţa politică în Europa. Terorismul nord-irlandez postbelic şi-a găsit uşor făgaşul, cultura violenţei şi instabilităţii sociale datând de secole în regiune. Activitatea marilor grupuri teroriste, fie că amintim republicanii catolici ca IRA ori PIRA, militanţii protestanţi loialişti constituiţi în Asociaţia Defensivă Ulster, sau socialiştii din INLA a fost determinată de realităţile sociale culturale şi politice. Măsurile discriminatorii faţă de catolici nu s-au născut după 1945, iar chestiunea unirii celor două Irlande nu datează doar de patru decenii.
Majoritatea istoricilor acceptă două curente de abordare, în problema apariţiei naţionalismului irlandez (sursa doctrinară principală a teroriştilor irlandezi). Prima împinge rădăcinile curentului până în secolul XII-lea, în 1171 când regele Henry al II-lea a stabilit prima prezenţă engleză în Irlanda şi găsind naţionalismului pe parcursul a şapte secole numeroase momente ce l-au alimentat (ex. 1690 –bătălia Boyne). A doua interpretare consideră că naşterea naţionalismului irlandez s-a produs mult mai târziu, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în urma a două evenimente importante: rebeliunea din 1798 şi adoptarea Actului de Uniune din 1801, prin care se consfinţea încorporarea Irlandei în Imperiul Britanic. Mobilizarea irlandezilor în jurul lui Daniel O’Connell, şi lupta lor pentru emancipare materializându-se în urma adoptării Actului Emancipării din 1829, de către parlamentul englez, prin care se recunoştea dreptul catolicilor irlandezi de a fi reprezentaţi în parlament şi înlăturarea unor restricţii în domeniul penal.
În 1858 este fondată Frăţia Republicană Irlandeză (ulterior se va transforma în IRA), condusă de James Stephen având ca obiectiv, obţinerea independenţei Irlandei prin forţă. IRB îşi finanţa acţiunile cu ajutorul suportului acordat de diaspora din Statele Unite. Iată că încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, forme de violenţă politică extrem de asemănătoare terorismului, existau în Irlanda.
În timp ce englezii erau preocupaţi în a câştiga primul război mondial, o puternică revoltă provocată de IRB chiar de sărbătoarea paştelui izbucneşte, răsculaţii asediind clădirile instituţiilor, arborând tricolorul irlandez şi declarând Independenţa Irlandei Republicane.
Rebeliunea a fost un eşec militar total, în mai puţin de o săptămână britanicii restabilind ordinea. Represiunea dură ce a urmat asupra răsculaţilor, a făcut din aceştia eroi naţionali, întregii rebeliuni atribuindu-se un important rol simbolic.
După obţinerea unui număr mare de mandate în alegerile din 1918 pentru Parlament, reprezentaţii Sinn Fein au părăsit legislativul formându-şi propriul Parlament. În ianuarie 1919 lua fiinţă Dail Eireann susţinut de un război de gherilă desfăşurat de IRB. Liderii Frăţiei, Michael Collins şi Harry Boland au schimbat denumirea mişcării în Armata Republicană Irlandeză (IRA). Ca urmare a unei mari susţineri populare pentru Sinn Fein şi pentru a minimaliza susţinerea pentru IRA, după lungi negocieri guvernul britanic şi legislativul irlandez proaspăt creat, au ratificat Tratatul Anglo-Irlandez în decembrie 1921 prin care se recunoştea independenţa unui stat irlandez dar fără cele şase comitate din nord, unde majoritari erau protestanţii loialişti.
IRA s-a lansat într-o campanie paramilitară în perioada 1923 – 1960, încercând să destabilizeze infrastructura şi investiţiile engleze în Irlanda de Nord. Organizaţia a încercat în perioada interbelică să-şi creeze legături externe cât mai vaste sperând la vreun sprijin logistic sau financiar. Activitatea IRA, se desfăşura pe baza naţionalismului din punct de vedere ideologic, fluctuând la stânga ori la dreapta în funcţie de situaţie. „În Irlanda, un activist al IRA, Frank Ryan s-a înrolat în Brigăzile Internaţionale în timpul războiului din Spania; însă după ce a fost capturat de trupele generalului Franco, îl vom regăsi la Berlin încercând să târguie cu puterea hitleristă susţinerea acesteia de către IRA, în schimbul unei promisiuni de reunificare a naţiunii etnice irlandeze după terminarea războiului.
Anii 1968-69 în Ulster, au fost monopolizaţi de demonstraţiile paşnice la început apoi violente ale catolicilor, nemulţumiţi datorită discriminării sociale la care erau supuşi. Multe locuri de muncă, de la muncitor la profesor erau acordate protestanţilor iar reprezentativitatea politică a catolicilor nu era corectă. În tabăra protestantă, elemente radicale, conduse de reverendul Ian Paisley, criticau firavele reforme ce îmbunătăţeau situaţia catolicilor, înfăptuite de prim-miniştrii O’Neill şi Chichester-Clark.
Violenţele tot mai numeroase din Belfast, Londonmerry şi alte oraşe, determină guvernul de la Londra în 1969, să trimită armata spre a proteja catolicii de furia protestanţilor, pentru a restabilii ordinea. Iniţial armata a fost bine primită de catolici şi chiar şi de IRA, reverendul Ian Paislez comparând trupele britanice cu SS-ul, dar din 1971 atitudinea catolică faţă de armată se va schimba.
Provocările protestanţilor – aruncă în aer un bar din Belfast, frecventat de catolici în decembrie 1971, producând 11 morţi – scot catolicii în stradă. Protestele devin tot mai numeroase şi violente, astfel în 30 ianuarie 1972 sunt împuşcaţi 13 protestatari catolici de către armată. Masacrul civililor din 30 ianuarie, datorat instigărilor la violenţă a radicalilor dar şi neglijenţei armatei a rămas în memoria irlandezilor sub numele de „duminica sângeroasă”. IRA va răspunde prin orchestrarea unei „vineri sângeroase”, detonând 19 bombe ce au provocat 9 morţi şi peste 100 de răniţi.
De ce s-au organizat protestanţii în grupuri paramilitare? O interpretare interesantă a apariţiei „vigilenţei” protestante este oferită de James M. Poland: „grupurile protestante paramilitare s-au format pentru a combate terorismul PIRA şi INLA şi pentru a contracara creşterea militantismului în comunitatea catolică”
În 1971, se înfiinţează Asociaţia Defensivă Ulster, sprijinită de muncitorii protestanţi din Ulster. Acţiunile organizaţiei vizau atacarea proprietăţilor PIRA şi asasinarea membrilor şi liderilor PIRA.
Alte grupuri protestante, Forţa Voluntară din Ulster, Luptătorii pentru Libertate Ulster fondată de John McKeague, Comandourile Mâinii Roşii – influenţă ideologică a extremei stângi.
Au căzut victime nebuniei teroriste, din 1969 până în 1980 circa 2060 de cetăţeni catolici şi protestanţi: 334 militari, 245 membrii ai forţelor de securitate, 1286 civili, 195 membrii IRA, la care trebuie să adăugăm circa 20.000 de răniţi şi pagube materiale în valoare de 884 milioane lire sterline. Guvernul britanic, a alocat circa 200 milioane lire sterline/an, bani cu care trebuia să menţină siguranţa (armata) în Irlanda de Nord.
Apogeul violenţei în Ulster este atins în anii 1971-72, din 1973 violenţa scăzând considerabil. 1972 – 460 morţi, 1975 – 247, 1976 – 297, 1977 – 112, 1978 – 81, 1979 – 113, 1980 – 70, 1984 – 64, 1985 – 49.
Violenţele de la începutul anilor 70, s-au datorat în parte şi rezultatelor alegerilor parlamentare din Irlanda (1972) şi Irlanda de Nord (1973) soldate cu câştigarea unui număr mare de mandate de formaţiunilor politice considerate extremiste.
Ca urmare a gradului ridicat de violenţă guvernul local, i-a măsura arestării teroriştilor, fiind încarceraţi fără a fi judecaţi în prealabil. Măsura nu a dat roadele scontate, violenţele intensificându-se. În martie 1972, Stormont-ul este dizolvat de către prim-ministrul conservator Edward Heath, Londra guvernând direct provincia.
Guvernul din Londra a încercat să reînfiinţeze un guvern regional cu atribuţii împărţite între catolici şi protestanţi, dar cei din urmă au refuzat.
Trebuie amintită activitatea asociaţiei Civil Rights Association, organizată de catolicii şi protestanţii ce doreau oprirea discriminării pe criterii confesionale. Asociaţia nu era de acord cu manifestaţiile violente ale grupurilor teroriste, nu milita pentru unificarea celor două Irlande, şi manifestau prin marşuri paşnice.
