Roma Antica – Res publica

Republica romană cunoaşte în această perioadă o dezvoltare rapidă din punct de vedere social şi economic. Roma îşi extinde cuceririle printr-o politică de permanentă expansiune, devenind după războaiele punice singura stăpână a bazinului mediteranean. Astfel de cuceriri au fost posibile datorită unei armate puternice pe care romanii au creat-o special în acest scop. Drept urmare a războaielor de cucerire, la Roma se concentrează un număr tot mai mare de sclavi, pe a căror muncă începe să se bazeze întreaga producţie de bunuri a societăţii.
În acest context, viaţa socială se caracterizează prin confruntarea contradictorie între patricieni şi plebei, conflict întreţinut de condiţiile discriminatorii impuse celor din urmă din punct de vedere atât politic, cât şi economic.
Chiar dacă plebeii au reuşit să obţină câteva cuceriri în lupta lor, ca, de exemplu, accesul la comitia centuriata, în celelalte domenii, respectiv cel administrativ, religios şi jurisdicţional continuau să fie excluşi. De asemenea, şi ager publicus era exploatat în exclusivitate tot de către patricieni. Aceste cauze au determinat ca după o luptă de secole plebeii să obţină anumite reforme, ca, de pildă, cea a fraţilor Gracchi sau Legea celor XII Table.
Către sfârşitul republicii, când dezvoltarea economică marchează un avânt nemaiîntâlnit până atunci, societatea romană trece prin mutaţii profunde care determină restructurarea categoriilor sociale, iar distincţia binecunoscută între patricieni şi plebei începe să se estompeze. Astfel, apar noi categorii derivate din patricieni ori plebei, respectiv cavalerii şi nobilii.
Cavalerii erau cei îmbogăţiţi în urma comerţului cu sclavi, a celui maritim, în arendarea impozitelor şi a lui ager publicus, în arendarea minelor statului şi în aprovizionările militare. Ei aveau anumite semne distinctive, respectiv dreptul de a purta un inel de aur şi de a avea locuri rezervate la teatru.
Nobilii erau cei care deţinuseră o magistratură curulă ori descendenţii lor. Nobilimea era formată şi din familii de plebei care au ajuns nobili prin faptul îndeplinirii unei magistraturi curule. Alte categorii sociale în această perioadă erau formate din proletari şi sclavi.
Termenul de proletar apare de timpuriu în limba latină. Legea celor XII Table îl cunoştea, iar conform tradiţiei, regele Servius Tullius îi exclusese de la serviciul public şi militar. Proletar era omul sărac care nu avea decât copii – proles. La sfârşitul republicii, drept consecinţă a legii grânelor, promisă de Caius Gracchus, lege prin care statul era obligat să procure în condiţii ieftine grâu pentru săraci, proprietarii devin cetăţeni săraci care nu aveau nici un mijloc de subzistenţă decât ajutorul acordat de către stat.
Sclavii constituiau categoria de oameni care nu se bucurau de libertate, nefiind persoane. Sclavia, din forma sa patriarhală, spre sfârşitul republicii, devine clasică, constituind de fapt baza economică a sistemului sclavagist.
În perioada republicii, organele de exercitare a puterii politice au fost în parte preluate din perioada anterioară, dar acum dispare regele şi apar magistraţii, care se adaugă adunărilor poporului şi senatului.
Adunările poporului adoptau hotărâri legislative, electorale sau judiciare. Ele se concretizau în patru categorii de adunări, respectiv: comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis şi comitia tributa.
Comitia curiata îşi pierde din prerogativele avute în perioadele anterioare şi rolul său devine tot mai limitat în conducerea politică a societăţii romane. Ea îşi exercita atribuţii în materia dreptului privat legate de anumite instituţii juridice, ca testamentul sau adrogaţiunea.
Comitia centuriata cunoaşte în această perioadă o transformare structurală determinată de cenzura lui Appius Claudius, pe de o parte, şi de o reformă din anul 220 î.e.n., pe de alta.
Cenzorul Appius Claudius, la 312 î.e.n., a admis ca şi cei care aveau avere mobiliară, adică metal constând în aramă, aur, argint, să poată face parte dintr-una din cele cinci categorii ale adunării centuriate şi nu numai cei care deţineau avere imobiliară.
Prin reforma din anul 220 î.e.n., numărul centuriilor s-a mărit, mărindu-se astfel şi numărul celor care participau la vot. De aceea se consideră această reformă ca o victorie obţinută de micii proprietari de pământ.
Concilium plebis era vechea adunare a plebei care la început adopta hotărâri obligatorii numai pentru plebei. În urma legii Hortensia din sec. III î.e.n., hotărârile acestor adunări devin obligatorii pentru toţi cetăţenii, deci şi pentru patricieni, şi astfel s-a transformat în comitia tributa.
Comitia tributa a apărut o dată cu transformarea vechii adunări a plebei într-o adunare în care hotărârile au devenit obligatorii şi pentru patricienii repartizaţi după cartierul în care locuiau şi care astfel dobândiseră dreptul de vot în adunarea plebei. Aceasta era consecinţa împărţirii cetăţeniilor, deci şi a plebei, la Roma, în patru triburi sau cartiere urbane şi în 17 cartiere rurale cuprinzând pe cei ce locuiau în împrejurimile Romei.
Senatul, în această perioadă, a dobândit un rol important în conducerea politică a societăţii romane şi chiar dacă nu avea dreptul să elaboreze legi, el trebuia să le confirme pe cele votate de adunările poporului. În acest fel, el supraveghea respectarea vechilor tradiţii şi moravuri ale poporului roman.
La început, consulii erau cei care îi numeau pe senatori dintre patricieni. Mai târziu, senatorii au încetat de a fi în mod exclusiv patricieni, dobândind această demnitate toţi aceia care au deţinut anterior o magistratură curulă, printre care puteau fi şi plebei, de când dobândiseră dreptul la magistratură. În cele din urmă, cenzorii erau cei care au primit dreptul să numească senatori.
Magistraţii erau înalţi funcţionari de stat care deţineau atribuţii importante din punct de vedere administrativ şi jurisdicţional. În mâinile lor erau concentrată şi puterea militară. Erau aleşi pe o perioadă limitată, de regulă, un an. Puterea lor se exercita prin două importante atribute, denumite potestas şi imperium.
Magistraţii superiori, consulii deţineau puterea civilă supremă, dar şi conducerea armatei. Urmau conform ierarhiei pretorii, ce aveau ca atribuţie principală administrarea justiţiei, cu preponderenţă cea civilă. De fapt, aceştia nu judecau, ci doar organizau instanţa. În anul 242 î.e.n. apare preotul peregrin, care are ca atribuţie organizarea proceselor dintre cetăţeni şi peregrini.
Altă categorie de magistraţi era cenzorul. El avea sarcina de a se ocupa de cens – recensământ, adică să evalueze periodic din cinci în cinci ani averea cetăţenilor şi să înscrie toate perioadele pe listele censului.
Edilii curuli erau magistraţii care supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, se ocupau de aprovizionarea oraşului şi aveau atribuţii jurisdicţionale în ceea ce priveşte vânzarea vitelor şi sclavilor, care se făceau în pieţele publice.
Questorii erau funcţionarii care administrau tezaurul public, arhivele statului şi se ocupau cu vânzarea prăzii de război.
Tribunii plebei au jucat un rol de o mare însemnătate în viaţa statului roman, căci, pentru apărarea intereselor plebeilor, aveau dreptul de a se opune actelor magistraţilor prin veto. Nu se puteau însă împotrivi astfel actelor cenzorilor şi dictatorilor, cât şi hotărârilor senatului.
În cazuri deosebite, de excepţie, cum erau războaiele, răscoalele etc., conducerea statului era încredinţată unui dictator, căruia nimeni nu i se putea opune, dar care avea o împuternicire excepţională pe un termen limitat, respectiv pe şase luni.
Bibliografie:
S. Cocos Drept roman, Breviar, Editura FundaŃiei
„România de Mâine”, Bucuresti, 2000
E. MolcuŃ si D. Oancea Drept roman, Casa de editură si presă
„Sansa S.R.L.” Bucuresti, 1997
C. St. Tomulescu Drept privat roman, Bucuresti, 1973