În vara anului 1987 a fost elaborată o hotărâre prin care s-a trecut la autonomia financiară. Liberalizarea intelectuală a permis mijloacelor de informare în masă să se exprime, iar sovieticii au descoperit progresiv „paginile albe“ ale istoriei lor. Destalinizarea, pornită odinioară de Hruşciov a fost reluată şi dusă până la consecinţele sale logice, reabilitarea victimelor lui Stalin. Au fost reabilitaţi Buharin, Zinoviev, Kamenev, Piatakov şi Radok. Troţki a ieşit din uitare şi a fost lăudat pentru că i s-a opus lui Stalin.
Consecinţe importante a avut perestroika şi în domeniul politicii externe a URSS. În această privinţă, M. Gorbaciov era convins că programul perestroika nu va putea fi realizat dacă relaţiile externe ale ţării nu se vor schimba în mod radical. Pentru aceasta „trebuie să ne schimbăm poziţia şi să propunem lumii o nouă politică internaţională“ .
Într-adevăr, URSS-ul şi-a schimbat liniile esenţiale ale politicii externe. În octombrie 1988, a intervenit un acord între China şi URSS asupra traseului frontierei orientale. Propunerile de limitare a armamentelor nucleare şi convenţionale avansate de Gorbaciov, retragerea în 1989 a trupelor sovietice din Afganistan au făcut din acesta un om care oferea garanţii de pace.
În vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului European de la Strasbourg . Cu această ocazie el a mers mai departe în repudierea doctrinei Brejnev privind suveranitatea limitată. A admis că nu exista un sistem social imuabil şi a sugerat că astfel de transformări ar putea avea loc şi în Europa de Răsărit.
Declaraţia lui Gorbaciov de la Strasbourg a fost larg interpretată ca o lumina verde dată reformatorilor din Europa de Răsărit în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartidic şi la o economie de piaţă, dar mai ales a înlăturat teama de intervenţie a „fratelui mai mare“ pentru a pune capat reformelor.
Contradicţiile şi limitele reformei perestroika au făcut ca sistemul politic să nu poată fi reformat. Astfel, ca între ceea ce şi-a dorit iniţiatorul reformelor în URSS şi ceea ce a rezultat în final a fost o mare diferenţă. Voinţa de a permite o reală libertate de exprimare în mass-media a antrenat nu numai o sporire a aspiraţiilor pentru libertate şi democraţie, ci si formularea de critici care n-au vizat numai birocraţia ci şi sistemul comunist însuşi, exprimând preferinţa unui partid a societăţii sovietice pentru o democratizare de tip occidental. Ori M.Gorbaciov n-a avut în vedere modelul occidental, atunci cand a lansat conceptele de „Glasnost“ şi „Perestroika“. Pentru el acestea vizau o perfecţionare a mecanismului social-economic comunist, şi nicidecum răsturnarea regimului politic. Până în anul 1990, atât demersurile cât şi acţiunile politice ale lui Gorbaciov pendulau între hotărârea pentru reforme radicale şi teama că astfel de reforme vor prăbuşi sistemul comunist.
Pe măsură ce lupta politică între reformatori şi nomenclaturişti s-a intensificat Gorbaciov a înţeles că trebuie să meargă mai departe. La 2 iulie 1990, el afirma că „însăşi logica perestroicii, dificultăţile din domeniul economic şi social ne obligă să schimbăm în mod fundamental sistemul economic. Este vorba de elaborarea unui nou model economic diversificat, cu forme diferite de gestiune si proprietate, dotat cu o infrastructură modernă“ .
Întreaga filozofie a comunismului, aşa cum existase ea de şapte decenii a suferit un declin rapid, ca rezultat al recunoaşterii oficiale a eşecului istoric al sistemului existent. Triumful filozofiei revizioniste a declanşat un proces de eliberare a naţionalismului şi a confruntărilor interetnice. A spulberat mitul poporului sovietic. Discursul optimist consacrat poporului sovietic, internaţionalismului şi progreselor lui, s-a frânt, în 1986, sub lozinca: „Kazahstanul pentru Kazahi“ .
Anul 1990 a fost anul în care creşterea frământărilor păreau să ducă la punerea în discuţie a Perestroicii ca urmare a resurgenţei sentimentelor naţionale, fapt pe care M. Gorbaciov nu l-a prevăzut în planul său de redresare a URSS . Confruntări interetnice au izbucnit în Azerbadjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naţionale ameninţau coeziunea URSS. Lituania s-a declarat independentă în martie 1990. I-au urmat imediat Estonia, Letonia, Georgia şi Armenia. Alte republici s-au proclamat suverane: Federatia Rusa, Azerbadjan, Uzbekistan, Turkmenia, Tadjikistan, Moldova, Bielorusia, Ucraina. Legile URSS nu mai erau respectate, conducătorii republicilor cereau ca recruţii să nu mai fie încorporaţi în armata URSS.
Conştient de pericol, Mihail Gorbaciov a propus, în februarie 1990, un nou tratat stabilind o confederaţie pentru a evita secesiunile. Congresul delegaţilor poporului accepta proiectul unui referendum cu privire la apartenenţa la Uniune, care ar fi trebiut să aibă loc în primăvara lui 1991. Instaurarea unei puteri prezidenţiale a cântărit foarte mult în evoluţia rapidă a problemei naţionale. Preşedintele Uniunii Sovietice concentra toate puterile Sovietului Suprem şi ale preşedintelui său şi acest lucru a însemnat deposedarea republicilor de autoritatea lor în favoarea puterii centrale şi va duce la o şi mai mare contradicţie între puterea centrală şi republici.
Economia Sovietică a continuat să-şi înrăutăţească starea. Toate reformele preconizate până atunci de Gorbaciov nu au reuşit decât să sporească lipsurile dezorganizând angrenajele tradiţionale fără a fi înlocuite cu noi circuite. Această situaţie a generat frământări sociale şi greve. Acest lucru îl va detrmina pe Gorbaciov să treacă la măsuri radicale care anunţau moartea sistemului economic socialist.
Plenara din februarie 1990 a aprobat abandonarea rolului conducător al partidului introducând, astfel, multipartidismul şi trecerea la un regim prezidenţial democratic. În momentul în care M.Gorbaciov şi-a sporit prerogativele , o parte din radicalii reformişti se vor distanţa şi apoi îl vor părăsi. În decembrie 1990, E. Şevarnadze şi-a dat demisia din funcţia de Ministru de Externe pentru a protesta împotriva avansării către dictatură în URSS .
La rândul său, B. Eltîn a criticat în Parlament sporirea prerogativelor presedintelui URSS. Imperiul sovietic ajunsese la o răscruce. Noul proiect de Uniune era menit să evite dezintegrarea URSS, însă imperiul era în descompunere. Puci-ul conservator (18-21 august 1991) nu va putea schimba destinul istoric al ultimului imperiu de tip clasic din lume.
Anunţarea trecerii la economia de piaţă şi abandonarea principiului luptei de clasă au precipitat lucrurile. Nomenklatura n-a mai suportat să vadă atingerile aduse principiilor fundamentale ale marxismului. Îl considera pe M. Gorbaciov personal responsabil de prăbuşirea regimului şi destrămarea statului sovietic. Considerând că acesta nu mai este demn de a fi seful statului sovietic, ea optat pentru înlăturarea acestuia. Adepţii menţinerii regimului comunist şi a imperiului sovietic au început prin a-l izola pe M. Gorbaciov de principalii săi sprijinitori în reformarea sistemului. Lovitura de stat s-a pregătit aproape pe faţă. Aceasta a avut loc, efectiv, pe 19 august 1991 , cu o zi înainte de ziua în care trebuia semnat noul tratat asupra Uniunii.
Autorii loviturii de Stat l-au reţinut pe Gorbaciov în reşedinţa sa de vacanţă de la Foros (Crimeea) şi „l-au declarat incapabil să-şi asume funcţiunile din motive de sănătate“ . Au numit în fruntea statului pe vicepresedintele URSS, Ghenadi Ianaev şi au organizat un „Comitet de stat pentru starea de urgenţă“, format din miniştri conservatori (apărare, interne, economie) şi seful KGB. Puciştii sperau ca populaţia să-i urmeaze şi au mizat pe fragilitatea ataşamentului acestuia faţă de democraţie. Ori, imediat după anunţarea publică a puci-ului, preşedintele Federatiei Ruse, Boris Eltîn, a făcut apel la rezistenţă şi a cerut armatei să se alieze cu populaţia pentru a face să eşueze „lovitura de stat reacţionară“.
Rezistenţa condusă de B. Eltîn i-a descurajat pe pucişti, care au fost incapabili să controleze situaţia. Ciocnirile dintre forţele de ordine şi populaţia ieşită în stradă pentru a lupta contra restauraţiei dominaţiei regimului totalitar au condus la descompunerea puterii puciştilor, care vor fi arestaţi, iar Gorbaciov în noaptea de 22 august 1991 a revenit la Moscova şi şi-a reluat funcţiile. Nomenklatura care a sperat că prin această acţiune poate să redea partidului comunist poziţia sa predominantă în societate, însă s-a ajuns la alte rezultate: Puci-ul a dat ultima lovitura regimului comunist şi a împins statul sovietic spre implozie.
Ca un gest simbolic al victoriei forţelor reformatoare, pe 23 august, mulţimea a dărâmat statuia lui Dzerjinski, fondatorul Poliţiei Politice Secrete, (strămoaşul KGB-ului) şi a cerut retragerea portretului lui Lenin din edificiile publice. Discreditarea partidului comunist, vinovat de a fi încercat a da lovitura de forţă împotriva forţelor reformatoare a fost totală. Câteva zile mai târziu, M. Gorbaciov şi-a dat demisia din funcţia de secretar general al P.C.U.S. , după care a invitat C.C să se autodizolve. Partidul comunist a fost interzis în armată şi în organismele statului.
Pe 28 august 1991, Sovietul Suprem a suspendat activităţile Partidului Comunist în întreaga Uniune Sovietică şi a decis să se autodizolve. S-a ajuns la un vid institutional după dispariţia Partidului Comunist care deţinea efectiv puterea. Pentru a-l umple a fost necesară elaborarea unei noi Constituţii .
Până la apariţia acesteia, trei noi instituţii au condus URSS-ul. Un Consiliu de Stat, format din conducătorii republicilor coordona politica externă şi problemele interne comune; un Comitet interrepublican, compus din reprezentanţi ai tuturor republicilor cu scopul de a coordona gestiunea şi reforma economiei şi un Consiliu al reprezentanţilor poporului, însărcinat cu elaborarea noii Constituţii a Uniunii.
KGB-ul a fost reformat în octombrie 1991, când a fost dizolvat, însă practic a fost transformat pe trei servicii, ulterior, autonome: Serviciul Central independent de servicii, Serviciul interrepublican de contraspionaj şi un Comitet de stat, pentru apararea frontierelor.
Sfârşitul comunismului în istoria Rusiei a fost marcat de dizolvarea, în noiembrie 1991, a Partidului Comunist al Federaţiei Ruse. În toamna anului 1991 n-au mai existat partide comuniste în URSS .
Moartea URSS a survenit nu mult timp după decesul partidului comunist. Puci-ul, ca şi în cazul regimului comunist, a avut pentru Uniune aceleaşi efecte dizolvante. În săptămânile care i-au urmat, toate republicile şi-au afirmat dorinţa desfacerii legăturilor care le uneau cu puterea federală. Pe 17 septembrie 1991 cele trei republici baltice au fost admise la ONU.
În contextul afirmării tot mai accentuate a autorităţii republicilor a fost elaborat acordul care a dat naştere unei Comunităţi economice. Acordul s-a semnat la 18 octombrie 1991, de către opt republici, mai puţin Ţările Baltice, Ucraina, Moldova, Georgia şi Azerbadjan .
În acest timp, Consiliul de Stat a pregătit un proiect de tratat pentru o Uniune politică pe baze federale. Puterea centrală în acest proiect nu mai exercita decat funcţiile delegate de Statele membre, iar aceste funcţii s-ar reduce la diplomaţie şi apărare.
Cel care a dat lovitura de gratie URSS-ului, definitivând prăbuşirea ei, a fost preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Eltîn care, la 8 decembrie 1991, împreună cu preşedintele Ucrainei şi a Belarusului, a decis să creeze o Comunitate a Statelor Independente (CSI), la care vor putea adera şi alte republici şi în cadrul căreia acestea îşi coordonau politica monetară şi economică.
Pe 14 decembrie alte cinci republici din Asia Centrală s-au raliat la CSI, curând imitate de Moldova şi Armenia. Pe 17 decembrie 1991, Boris Eltin şi Mihail Gorbaciov au anunţat dizolvarea oficială a URSS, începând cu 31 decembrie 1991.
URSS-ul a fost înlocuit de CSI , dominată de Rusia. Luând act de pierderea puterii sale, Mihail Gorbaciov şi-a anunţat demisia la televiziune pe 25 decembrie 1991. El recunoştea oficial moartea URSS. În fapt, atât comunismul, cât şi imperiul nu mai existau de câteva luni, iar ultimele sale vestigii erau pe cale de dispariţie.
[...] [...]