A existat un conflict etnic in Romania?
În 1997 un sondaj IMAS indică, că o majoritate absolută a maghiarilor (75%) şi una relativă a românilor (45%) răspund „da” la întrebarea dacă există un conflict între maghiari şi români. Totuşi, în ciuda acestor rezultate ale sondajului, atât partidele politice cât şi cetăţenii de rând preferau să nege că există un vreun conflict interetnic în România. Deşi ardelenii percepeau existenţa în general a unui conflict, nu îl admiteau în apropierea lor, deoarece aceasta ar fi însemnat că o parte de răspundere sau contribuţia la el.
La întrebarea de ce maghiarii percep un conflict mult mai mult decât românii pot exista două răspunsuri: pe de o parte, pentru ca maghiarii sunt o minoritate şi deci se simt mult mai uşor ameninţaţi de discursurile puternice româneşti; pe de altă parte, pentru ca maghiarii sunt nemulţumiţi, cu acest statu quo şi au anumite revendicări pe care românii nu vor să le satisfacă, deci au motive să nu fie mulţumiţi.
Percepţia de către o majoritate a populaţiei împlicate a „conflictului” este suficientă pentru a indica existenţa sa la acel moment.
Definind conflictul etnic drept o luptă între grupuri etnice care caută să atingă unele obiective şi simultan să neutralizeze sau să elimine grupurile rivale vom discuta principalele surse posibile ale conflictului şi percepţia asupra lor.
Un aspect important al percepţiei multor români, care reiese din sondajele IMAS, este că relaţiile dintre români şi maghiari s-au degradat după 1989.
În 1989 discursul naţionalist a fost dominat de tematica Ardealului, astfel încât mesajul naţionalist extrem de influent din campaniile electorale şi din alte momente cheie s-a referit întotdeauna la Ardeal fiecare revendicare a minorităţii maghiare fiind prezentată ca o cale de sabotaj a unităţii naţionale româneşti.
În 1993 între 35 şi 40% dintre români considerau că partidul maghiarilor „desfăşoară o politică antiromânească” şi a „Ungariei” şi doar 20% (faţă de 40% maghiari) consideră că „doresc sincer îmbunătăţirea relaţiilor între români şi maghiari. Deci, nici majoritatea maghiarilor nu credea acest lucru, ceea ce ne arată delicateţea chetiunii româno-maghiare din acea perioadă.
Identific drept explicaţii ale percepţiei asupra conflictului etnic atât rolul predispoziţiei naţionaliste, cât şi rolul liderilor subliniind faptul că liderii naţionalişti induc percepţia unui conflict mai puternic decât ar fi el perceput de către oameni în mod obişnuit. Atitudinea naţionalistă determină aşadar o percepere mai intensă a conflictului etnic dar şi percepţia unui conflict etnic intensifică naţionalismul.
De asemenea, sondajul CURS din anul 2000 privind determinanţii conflictului etnic indică o corelaţie negativă între a fi de acord că democraţia este cea mai bună formă de guvernare şi percepţia subiectivă a conflictului. Aşadar, indivizii care cred că democraţia nu este cel mai bun sistem de guvernământ sunt mai predispuşi la a percepe conflictul între români şi maghiari. Locuitorii oraşelor de mărime medie sunt corelaţi pozitiv cu percepţia mai mare a conflictului subiectiv atunci când se analizează pe regiuni. De aici se recrutează electoratul lui C. Vadim Tudor. Oamenii care sunt structural naţionalişti, nedemocraţi şi cred în liderii naţionalişti şi populişti care folosesc existenţa conflictului ca idee principală în discurscul politic obişnuit, percep mai mult un conflict etnic.
La rândul lor, regiunile contează mai mult decât liderii în conturarea percepţiei asupra conflictului etnic. Transilvania şi Crişana Maramureş care au cea mai mare proporţie de maghiari raportat la populaţie seamănă foarte mult cu Muntenia şi Bucureşti din punctul de vedere, adică sunt mai predispuse să perceapă un conflict.
Dintr-o altă perspectivă, unii autori consideră ca nu ar exista conflicte etnice între români şi maghiari, ci conflicte de definire a unor momente istorice la nivelul elitelor cultural-politic divergent resuscitate periodic şi reconfigurate social colectiv de către unii intelectuali şi politicieni maghiari:
1) Contestarea statului naţional român, considerat ca un stat balcanic conjunctural, şi evocarea unui model de stat tradiţional şi civilizaţie europeană, asumat ca reprezentativ pentru stabilitatea maghiară.
2) Definirea identităţii, transilvanism versus românism. Minoritate etnică şi culturală sau cultură naţională de rezistenţă.
3) O temă vehiculată: cucerirea de către etnicii români a Transilvaniei, stabilirea lor preponderent în aşezările urbane, prin mari fluxuri migraţioniste extracarpatice dirijate spre această regiune, în special în perioada comunistă.
4) Ambiguitatea sociologică a ideii autonomiste
5)Separaţia şcolară. Reprezintă o recuperare a identităţii etnice sau segregaţionism.
6) Diferenţe în perceperea sinelui etnic.