Vom analiza cele mai reprezentative metode de datare moderne:
Cea mai larg răspandită metodă de datare este metoda de datare Radiometrică.
Pentru rocile vechi se folosesc metodele Uraniu-Toriu-Plumb si Potasiu-Argon.
Pentru rocile tinere se foloseste metoda de datare Carbon 14. Aceste metode se bazează pe fenomenul dezintegrării in timp a unor elemente radioactive in alte elemente: Uraniul se dezintegrează in Toriu si Toriul in Plumb. Deci, pentru o rocă se stabileşte cât Plumb conţine si cunoscând rata de dezintegrare a Uraniului se calculează vârsta rocii.
In acest proces sunt insă implicate câteva presupuneri:
- rata de dezintegrare este constantă pe tot parcursul timpului.
-cantitatea iniţială din elementul primar şi secundar este cunoscută.
-sistemul de desfăşurare al procesului nu este perturbat.
Prima presupunere este obligatorie, căci dacă rata de dezintegrare ar varia, nu s-ar mai putea face nici un calcul aritmetic; dar nimeni nu poate garanta că acum câteva mii sau milioane de ani, atomii aveau aceeaşi rată de dezintegrare ca cea de astăzi.
Cercetările moderne au relevat o perturbare a ratei de descompunere radioactive în cazul aplicării de diverse şocuri. Metodele de datare bazate pe descompunerea atomilor de uraniu erau considerate foarte sigure până de curând.
Cea de-a doua presupunere este că nu există într-o rocă decât un material (părinte) care se descompune, formând alt element (fiică-secundar). Acest lucru este greu de dovedit, căci nimeni nu a fost martor la formarea terrei, iar datările radiometrice sunt recente.
Cea de-a treia presupunere se bazează pe teoria uniformistă, care spune că pământul s-a format în mod lent, uniform; cercetările recente au evidenţiat urme de catastrofe pe scoarţa pământului, iar ideea că o rocă poate exista nederanjată milioane de ani, în prezent este infirmată de ştiinţă.
Aşadar, chiar dacă procesul de dezintegrare nu este perturbat de alunecări de teren, cutremure, erupţii vulcanice, ciocniri cu asteroizi, nu se ştie dacă în mod natural, pe termen lung este în creştere sau în scădere.
Metoda de datare cu uraniu este cea mai veche metodă; chimista Marie Curie descoperă în 1898 radioactivitatea: uraniul se descompune în plumb. Dar uraniul este uşor dizolvat de apa freatică, de exemplu, astfel că “pe mostre din acelaşi loc se pot măsura vârste enorm de diferite.”
“Dacă toate metodele de datare ar fi avut ca rezultat aceleaşi vârste, tabloul ar fi fost clar. Dar vârstele n-au coincis. Vârstele date de plumb, de exemplu, au fost în mod constant mai vechi…” Mai grav este faptul că uraniul poate capta din atmosferă neutroni care sunt consideraţi ca provenind din descompunere!
S-au făcut calcule asupra diferitelor roci vulcanice recente care au dat vârste enorm de mari, de domeniul miliardelor, deşi rocile erau recente.
Dr. Melvin Cook, un detinător al premiului Nobel pentru cercetările sale in acest domeniu, a descoperit că unii izotopi de plumb nu proveneau din descompunerea uraniului, aşa cum s-a presupus, ci toţi proveneau prin captarea de neutroni. El a aplicat o corectie cu neutroni acestei metode de datare; aplicând această corecţie, rocile din Cambrian datate la 600 de milioane de ani, sunt acum de câteva mii de ani.
Atunci se pune întrebarea: cum ştiu oamenii de ştiinţă ce date să ia în considerare? Soluţia este simplă: sunt luate în considerare doar datele ce se încadrează pe scara evoluţiei. Mulţi cercetători observă aceste calcule eronate şi încearcă să le corecteze printr-o altă metodă: paleontologică( datele eronate care nu corespund aşteptărilor sunt eliminate, fiind păstrate doar cele ce confirmă evoluţia).
“Când totul este vânturat şi grâul este ales din pleavă, este sigur că grâul din produs este în principal mărturia paleontologică şi este foarte probabil că dovezile fizice sunt pleava”.
O altă metodă este Potasiu-Argon: metoda este mai uşor de folosit, dar aici problemele sunt mai multe: potasiul se descompune în argon şi calciu, ceea ce face dificile calculele ratei de descompunere.
Un alt inconvenient este faptul că argonul este un gaz care poate migra uşor. Dr. Melvin Cook a observat că argonul se găseşte atât în atmosferă cât şi în scoarţa pământului, fiind uşor transferabil dintr-un loc în altul.
S-au calculat vârstele unor roci bazaltice, şi valoarea lor a fost estimată prin metoda Potasiu-Argon la 22milioane de ani, deşi datele arheologice sigure le dataseră la 200 de ani. Alte roci formate prin anii 1800 au fost datate cu vârste între 160 de milioane de ani şi 3 miliarde; alte studii au dat vârste diferite: 0-3milioane de ani.(autorii au declarat vârsta de 250.000 de ani, obţinută dintr-un calcul statistic).
Aceste rezultate haotice i-au făcut pe cercetători să fie mai prudenţi în folosirea acestei metode: “Este posibil ca anumite vârste anormal de mari obţinute prin metoda datării cu potasiu-argon raportate de alţi cercetători…să poată fi cauzate de prezenţa unui exces de argon conţinut în incluziunile fluide şi gazoase.”
Alţii însă declară direct că: “vârstele obţinute acum…la datarea diferitelor minereuri dintr-o singură rocă pot fi izbitor de discordante.”
După cum am zis, este de neconceput ca un mineral să stea într-un sistem închis un miliard de ani, timp în care a fost supus unor acţiuni de fisurare, măcinare, dizolvare.
Geocronologicienii recunosc acest lucru şi afirmă că se fac mai multe măsurători, prin metode diferite; dar acordul este foarte rar, şi când se obţine, se face de către cercetător, printr-o selectare preferenţială a datelor obţinute:
“…este un lucru obişnuit să elimini vârstele care sunt prea mari, sau prea mici, comparativ cu restul grupului sau cu alte date disponibile, cum ar fi scara timpului geologic. Discrepanţele dintre cele respinse şi cele acceptate sunt atribuite în mod arbitrar excesului sau pierderilor de argon.”
Faimoasa metodă de datare cu Carbon 14 este bazată pe o altă presupunere: Carbonul 12-C14 a atins starea de echilibru; aceasta presupune că rata de producere a Carbonului 12 este egală cu rata de dezintegrare a C14. Această stare se poate realiza dupa 30.000 de ani de la formarea atmosferei şi cum evoluţioniştii vorbesc despre miliarde de ani, se presupune că această stare de echilibru ar fi fost atinsă.
Studiile făcute chiar de către descoperitorul metodei, Williard Libby, (medaliat cu Nobel pentru această metodă), arată că starea de echilibru nu a fost atinsă şi procesul de formare este cu cel putin 24% mai mare decat rata de dezintegrare. Din păcate, deşi a observat inadvertenţele, el a considerat că a calculat greşit unele valori, nefiind posibil ca rata de dezintegrare să nu fie atinsă (că doar au trecut miliarde de ani de la formarea Pământului).
De asemeni, nu se cunoaşte cantitatea de carbon existentă de la apariţia atmosferei; carbonul este în legătură directă cu plantele, vegetaţia; aceasta ar fi putut să varieze pe Terra (teoriile catastrofiste chiar avertizează asupra acestui lucru).
“Pare probabil ca actualul conţinut de C14 natural nu corespunde cu valoarea de echilibru, ci este în creştere.”
De aceea această metodă se foloseşte la datarea obiectelor nu mai vechi de 3000 de ani.
Limbajul uman
“Limbajul şi conştiinţa, unele dintre cele mai preţuite calităţi ale lui Homo Sapiens, nu lasă, din nefericire, nici o urmă în relicvele preistorice.”
Ca şi cum n-ar fi fost suficient că sunt atâtea bariere între om şi celelalte vieţuitoare, şi între fiecare specie în parte, limbajul uman apare ca o nouă provocare adresată cercetătorilor: cum a apărut limbajul uman?
“Aplicându-se legea biogenetică fundamentală, se poate susţine că la arheantropi s-a produs şi un alt pas decisiv spre umanizare: apariţia graiului articulat. Această ipoteză are în vedere faptul că în dezvoltarea copiilor actuali vorbirea apare când masa creierului are aproximativ 750 grame, iar arheantropii sunt primele fiinţe hominide la care capacitatea craniană a atins valori comparabile…”
Conform controversatei legi biogenetice fundamentale, omul recapitulează limba sa originară: la câteva luni vorbeşte ca o maimuţă, etc. Dar oricine ştie că un copil, deşi ţipă şi plânge, se manifestă ca un om în devenire, el fiind capabil să înveţe câteva limbi străine în câteva luni; de asemeni, capacitatea craniană nu ne spune nimic cu privire la inteligenţa speciei respective: un om cu un cap mare este mai deştept decât altul cu un cap mai mic?! Este evident că limbajul vorbit este specific uman.
“Cea mai veche limbă care poate fi reconstituită rezonabil este deja modernă, sofisticată, completă, din punct de vedere evolutiv…chiar şi popoarele cu culturile cel mai puţin complexe au limbi extrem de sofisticate, cu o gramatică complicată şi cu un vocabular bogat.”
Referatul biblic despre crearea omului ne spune că primul om, Adam, era complet dezvoltat din toate punctele de vedere: fizic şi psihic, astfel încât el a fost cel care a pus nume animalelor(Geneza2;20).
