„Marele şoc din finalul unui secol scurt” este produsul unui dialog complex, suma unor reflexii politice şi jurnalistice, ai cărui iniţiatori sunt personalităţi aflate pe poziţii diferite atât prin prisma formării lor intelectuale şi profesionale cât şi a vederilor politice.
Dacă pentru Ion Iliescu (preşedinte în exerciţiu al României la data redactării mai sus menţionatului dialog) subiectul acestei cărţi îl reprezintă „istoria insăşi pe care am trait-o şi căreia îi suntem în acelaşi timp obiect si subiect”,pentru politologul şi profesorul Vladimir Tismăneanu, ideea unei asemenea lucrări s-a născut în urma discuţiilor purtate cu preşedintele Ion Iliescu şi în care a fost surprins de disponibilitatea acestuia în abordarea unor subiecte până atunci considerate inaccesibile noilor „promotori” ai democratiei romanesti, ce îşi regăseau majoritatea radăcinile în şcoala comunistă. Un amănunt interesant îl constituie „Argumentul” pe care ambii interlocutori îl prezintă în prefaţa cărţii. Acesta foloseşte drept suport în explicarea motivelor ce au făcut posibil un asemenea dialog între un fost membru marcant al PCR, preşedinte la momentul respectiv, şi un intelectual de clasă ce s-a identificat ca un critic ascuţit al situaţiei instituite după 1989, a ceea ce unii au numit „cripto-comunismul fesenist”.
Istoria recentă a României cuprinde pagini controversate, ce au nevoie de aportul unor consideraţii care să aducă lumina asupra lor. V. Tismăneanu, unul dintre specialiştii importanţi în problemele comunismului şi a manifestărilor sale în Europa de Est şi nu numai, profesor de ştiinţe politice la University of Maryland, cu o bogată activitate editorială şi publicistică, atât în ţară cît şi în Statele Unite, colaborator al ziarelor Wallt Street Journal, Washington Post, etc., consideră pe bună dreptate, lasând la o parte părerea subiectivă a fiecăruia dintre noi, aportul incontestabil al preşedintelui Iliescu în devenirea unor evenimente de o importanţă crucială pentru România. El se recunoaşte un critic frecvent al realităţilor României post-decembriste, precum şi al activităţii preşedintelui Iliescu, fiind vorba de acţiuni asociate direct acestuia, dar precizează că perioada petrecută în opoziţie a condus la schimbări de mentalitate şi comportament politic ce nu pot fi ignorate. Ca politolog, V. Tismăneanu, nu a putut să nu încerce o evaluare a activităţii de „invăţare” politică desfăşurată în această perioadă, precum şi reconsiderarea de către preşedintele Iliescu a unor decizii greşite.
S-a ridicat problema dacă prin acest dialog nu se realiza o oarecare legitimare a poziţiei şi politicii lui Iliescu, însă aceasta nu poate veni, în opinia lui Tismăneanu, decât prin înţelegerea şi însuşirea de către un lider a principiilor democraţiei, prin respectarea regulilor jocului democratic şi nu printr-un dialog cu un analist aflat de cele mai multe ori în opoziţie.
De cealaltă parte, preşedintele Iliescu apreciază că schimbarea şi învătarea ţine de domeniul politicii iar responsabilitatea este cea care permite exersarea gândirii şi culturii politice. El vede în acest dialog pe lângă o explicaţie biografică mai mult una ce ţine de istoria politică. Explicaţia este rezultatul unei îndelungi experienţe, ce poate releva responsabilitatea afirmări faptelor precum şi menţinerea unei linii sincere a dialogului, a asumării acestuia până la capăt.
Necesitatea privirii lucrurilor ţi evenimentelor în anasamblu, încercarea de stabilire a unei conexiuni coerente conduce la eludarea cronologiei prestabilite la începutul cărţii astfel încât să se menţină fluiditatea dialogului print-o discuţie liberă şi deschisă.
Poate că cea mai importantă realizare a acestei cărţi, în viziune lui V. Tismăneanu, ataşat consecvent valorilor liberalismului politic şi civic, îl reprezintă viziunea preşedintelui Iliescu asupra „bilanţului globalmente negativ al comunismului, eşecul experimentelor utopice stliniste şi noe-staliniste”, rezultatul fiind o carte despre „iluzii, deziluzii, responsabilitate, regrete şi speranţe”.
Prefaţa cărţii este realizată de profesorul D. C. Giurăscu, şi încorporează atât elemente ce ţin de structura cărţii cît mai ales consideraţii pe baza conceptelor cheie prezentate aici. Se evidenţiază cu precădere cezura existentă în mentalitatea societăţii, mai ales a oamenilor politici actuali, între perioada comunistă şi cea urmat după 1989. Se pare că aceştia se confruntă cu o amnezie interesantă, toate subiectele ce face trimitere la activiatate alor din perioada comunistă, devin deodată tabu. Viitorul este simplu fără reticienţe, pentru că în genere e uşor să foloseşti cuvinte „noi” precum democraţie, transparenţă, integrarea, corupţie. Există un indemn general, de a acoperi trecutul, precum un element indezirabil lozinca generală fiind „să privim inainte”. Nu mai avem nevoie de trecut, el poate dăuna, pote distruge reputaţii, deci este o necesitate să fie lăsat la latitudinea unui simplu obiect de studiu. Până unde se întinde metamorfoza post-decembristă, care este consistenţa ei, cât a reuşit ea să lustruiască stratul greu de „om nou” aşternut de comunism, rămân încă întrebări fără răspuns. Comunismul este fără să vrea un segment important al istoriei noastre, modul în care a atins şi a contaminat societatea românească rămâne de multe ori necunoscut tinerilor de azi. Care este diferenţa dintre noul îmbogăţit, politicianul abil şi cel foarte sărac, ce de 14 ani speră să ducă o viaţă mai bună, aparent nici una căci sunt toţi produsul aceleaşi epoci.
Principiile democraţiei şi drepturile cetăţeanului, sunt trâmbiţate o dată la patru ani. Atunci, o nevoie argentă, face clasa politică să le readucă în memoria cetăţeanului „rămas în marea sa masă indiferent”. Concluzia este simplă: tot ce contează este viitorul, aureolat de mantia democraţiei, fiind mai potrivit să uităm trecutul.
V. Tismăneanu este considerat de Giurăscu un competent şi nuanţat analist al regimului comunist, cu o bogată şi valoroasă activitate în domeniu (Reinventarea politicului. Europa de Răsărit de la Stalin la Havel Edit.Polirom,Iasi,1997. Fantasmele slavării: democraţie, naţionalism şi mit in Europa post-comunista, Edit.Polirom, Iasi, 1999.Mizeria utopiei.Edit.Polirom,Iasi,1997).
Pe de altă parte Ion Iliescu, preşedinte al României timp de 10 ani, are experienţa unui politician verxat. A crezut în comunism şi a încercat să-l pună în practică la scră umană, a supravieţuit căderii acestiua, adaptându-se (mai mult sau mai puţin) noilor reguli ale jocului politici. Formaţia sa intelectulaă este una eminamente de stânga, a crescut într-un sistem în care a crezut dar şi-a dat seama şi de falimentul său. Cei doi interlocutori cunosc bine subiectul pe care discuţia lor se axează, fie prin contact personal fie prin însuşirea temenică a literaturii de specialitate la care se adugă un ascuţit simţ de analiză.
Cartea înceracă să explice destinul unei ţări ţinute prea multe decenii într-o „adevărată cămaţă de forţă” şi merge până acolo unde încearcă să facă integrarea „destinului unui om în destinul cel mare al timpului”. Dialogul este grupat în 11 capitole, temele importante ţin atât de noptele bibliografice cât mai ales de o nouă abordare a evenimentelor ce au marcat viaţa politică româneacsă cât şi pe cea a întregului lagăr socialist. Realizandu-se deasemenea o analiză complexă a întregului sistem comunist şi inclusiv a celui sovietic.
Concluzia este că acesta a eşuat atât pe plan social cât şi pe plan economic. De fapt, modul în care s-a manifestat aduce mai degrabă cu un „despotism de tip oriental, într-un nou ambalaj-sovietele”.
Exportul comunismului din URSS îi sileşte pe promotori să promoveze o imagine aureolată a centrului, lucru care pentru orice străin (cazul lui Iliescu student la Moscova în anii *50) confruntat cu realitatea dură era un şoc. Uniunea Sovietică rămâne multă vreme după moartea lui Stalin prizoniera ideii că dispariţia acesteia a reprezentata o tragedie naţională. Stalin a fost considerat expresia sintetică a teoreticianului, omul ce nu emitea simple păreri ci adevăruri absolute, de aici şi lipsa de reacţie în stabilirea unei noi direcţii de dezvoltare ideologică, chiar şi la câteva decenii de la dispaiţia sa.
Pe scena politică românească, preluarea puterii de către comunişti este urmată de numeroase jocuri de culise, cum a fost, poate cel mai spectaulos, debarcarea grupului Ana Pauker, V. Luca şi Teoharei Georgescu, până atunci lideri incontestabili ai partidului.
Dacă România a avut un gulag, acesta a fost cu siguranţă canalul Dunăre-Marea Neagră. Implicaţiile sale sunt interesante. Scopul, progresul, dezvoltarea ascundeau untilizarea sa în lichidarea biologică a adversarilor, fie ei politici sau intelectuali. În viziunea lui Ion Iliescu, Gheorgiu Dej s-a folosit de patriotism ca de un „colac de salvare” sau mai ales ca mijloc de justificare. Meritul său absolut a stt în eliberarea ţării de sub tutela economică sovietică, dar şi obţienrea retragerii trupelor ruseşti. Moartea lui Dej a marcat începutul luptelor pentru putere în cadrul partidului, candidatul cel mai bine plasat nefiind Ceauşescu dar acesta avea reputaţia „unui om harnic cu o putere de muncă extraordinară, apreciat de oameni”. De fapt. Gh. Maurer sau Emil Bodnăraş au eşuat în a-i vedea acestuia partea combativă şi l-au considerat un element uşor manevrabil. Mitul congresului al XI-lea coincide cu naşterea mitului Ceauescu, dar elementul novator nu era decât elementul Ceauşescu, structura de fond a asistemului rămânând aceeaşi.
Anul 1968 a marcat apogeul popularităţii lui Ceauşescu, atunci când a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei. Dar perioada de liberalizare durează doar până în 1971, căci de atunci Ceauşescu devine prizonierul ideii că va fi înlăturat datorită opoziţiei sale faţă de Moscova, lucru care explică tendinţa de inchiderea tot mai accentuată a societăţii româneşti. Aceasta perioadă marchează şi apariţia în Europa Răsăsriteană a unui nou tip de comunism, unul „naţional”, ce este rezultatul detaşării liderilor locali de tutela rusă, după dispariţia lui Stalin. Sistemul nu a cunoscut o opoziţie, Ion Iliescu apreciind că „cine avea altă opinie şi o mai şi exprima, până la urmă plătea”. Era momentul incremenirii totale a societăţii româneşti, sistemul fiind perfect agregat.
Intervenţia brutală a astatului în agricultură, modul de constituire a CAP-urilor, continuarea acestei linii şi în timpul lui Ceauşescu, prin stabilirea de cote, a unei game de produse cultivabile, etc., au făcut ca ţăranul să considere CAP-ul un corp străin, aparţinând în totalitate statului, ideea de cooperaţie fiind total compromisă.
Revolta de la Braşov din 1987 şi-a pierdut din start caracterul revendicativ, fiind semnalul unei acumulări de frustrare în societate şi contribuind la constituirea unei „mişcări de contestare în formare ce prefigurează acţiunile din 1989”.
Judecata de anasamblu a lui Ion Iliescu asupra regimului comunist conduce spre o singură concluzie, cea a falimentului. Statul a eşuat în controlul său acerb asupra economiei şi societăţii, a făcut din celebrele axiome ale comunismului ştiinţific simple creaţii ale imaginarului.
Tezele lui Ceauşescu din iulie 1971 au produs încetarea deschiderii şi libertăţii în gândire şi exprimare, au însemnat un regres evident faţă de perioada precedentă, şi, în acelaşi timp, structurarea unei noi închistări dogmatice. Iliescu vede deschiderea din 1964-1971 ca pe o acţiune controlată, expresie a unui posibil experiment şi nu nepărat o linie politică ce putea fi urmată.
Din 1968 Securitatea reuntră sub controlul partidului, dar în fond acesta nu a făcut decât să intre sub influenţa clanului Ceauşescu, ca un element de opresiune şi control. Azi, procesul perechii Ceauşescu din decembrie 1989, a fost un act de dreptate, desfăşurat desigur în condiţii excepţionale, dar, consideră Iliescu, „singura soluţie care se impunea, nu a fost o greşeală”.
În ceea ce priveşte monarhia, Iliescu îşi aminteşte că în primele luni după 1990 nimeni nu a ridicat problema, iar când Casa Regală s-a adresat Biroului CPUN pentru o vizită a regelui în aprilie, primul care s-a pronunţat împotrivă a fost Radu Câmpeanu.
Un capitol important este dedicat revoluţiei de la 1989 şi constituirii primelor organisme ale puterii de stat. Ion Iliescu face o descriere amănunţită a evenimentelor ce au urmat revoluţiei din 1989, afirmând că, având în vedere condiţiile şi situaţia disperată din acele zile, singura instituţie pe care se putea conta era armata. El încearcă să aducă argumentul că explozia populară începuta la Timişoara şi terminată la Bucureşti nu a fost o lovitură de stat, ci o revoluţie.
Alte teme majore luate în discuţie ţin de evenimente importante ale ultimului deceniu al secolului trecut, printre care mineriadele din 1990 şi 1991, momentul Piaţa Universităţii, pierderea alegerilor de PDSR în 1996 şi guvernarea convenţiei democratice.
Un subiect important abordat este cel al mineriadelor, ce au făcut, până la ora actuală, tema a numeroase cărţi şi articole. Problema care apare este aceea că ele sunt la fel de actuale şi de periculoase ca în momentul producerii, au devenit parte a subculturii sociale, ţin de coşmar, în care minerii băteu cu bestialitate studenţii în Piaţa Universitătii sau devastau sediile partidelor de opoziţie sau clădirile publice.
Ele au marcat definitiv pentru o perioadă lungă imaginea ţării în Europa şi au discreditat oamenii politici ai vremii (Iliescu, Roman, etc.). O altă temă majoră, recurentă în dezbaterile politice de după 1990, este cea a impactului securităţii asupra societăţii civile.
Faptul că clasa politică pleacă la drum cu aceleaşi personalităţi ce au făcut parte din vechiul angrenaj arată, fără drept de tăgadă, un lucru cât se poate de anormal. Foarte puţini lideri politici actuali sunt dispuşi să-şi dezvăluie trecutul iar majoritatea o fac voalat, oferind în acelaşi timp un „trecut fabricat”.
Poate că cel mai important lucru ce răzbate din acest dialog este diversitatea temelor abordate. De asemene trebuie remarcată disponibilitatea celor doi interlocutori pentru un dialog deschis şi sincer, ale cărui rezultate conduc spre o carte ce se vrea o abordare matură a unor situaţii şi evenimente istorice majore. Poate aşa vom întelege de ce istoria României între 1945 şi 1989 rămâne inaccesibilă din atâtea puncte de vedere şi de ce „omul nou”modelat în această perioadă este omniprezent la toate nivelele societăţii româneşti la mai bine de 15 ani de la revoluţie.
