Psihanaliza nu se limitează la constatări de fapte, ci în mod invariabil şi necesar trece la interpretarea lor în lumina unui principiu general, interpretarea fiind, după cum remarcă Daniel Lagache, „actul psihanalitic prin excelenţă”, prin care se exprimă interdependenţa faptelor conform unei concepţii deterministe în care, examinându-se efectele (simptomele) se caută cauzele, după un model deductiv, care duce la variabilele dependente de la variabilele independente. „Scopul nostru – spune Freud – este acela al ştiinţei în general : noi vrem să înţelegem fenomenele, să le legăm unele de altele şi, în cele din urmă, să sporim pe cât posibil puterea noastră asupra lor.”
Contribuţia psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este greu de evaluat, datorită caracterului vast şi evolutiv al operei sale.
În concepţia lui Freud, diferenţa dintre infractor şi noninfractor s-ar situa la nivelul Supraeului, în sfera Sinelui şi Eului neexistând deosebiri semnificative. Pulsiunile organice antisociale, tendinţele criminogene ar fi astfel prezente la toţi indivizii. Acestea rămân ascunse în pliurile cele mai profunde ale personalităţii individului, fiind controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării acestuia şi trecerii la faza adultă de către Eu, care se desăvârşeşte în permanenţă, datorită experienţelor succesive trăite de individ în cursul procesului de maturizare, prin structurarea conştiinţei morale (a Supraeului). Freud consideră că structurarea Supraeului este marcată îndeosebi de procesul de indentificare, de amintirea tatălui asociată ideii de bine şi rău, ca şi regulile de morală proprii grupului familial în care individul se dezvoltă. Supraeul este cel care dictează Eului, acesta din urmă supunându-se sau nu ordinului de a controla şi stăpâni pulsiunile Sinelui.
Aşadar un Supraeu supradezvoltat constituie, în opinia lui Freud, o sursă a comportamentului criminal.
Teoria sexualităţii reprezintă capitolul cel mai îndrăzneţ, dar şi cel mai spinos al psihanalizei. Cercetările şi elaborările teoretice ale lui Freud în acest domeniu, deşi întemeiate pe date clinice de necontestat, au întâmpinat o opoziţie continuă şi multiformă, mergând de la exprimarea unor naive perplexităţi sau de la în îndreptăţite problematizări de ordin ştiinţific, până la injurii, anatemă şi boicot, tacit sau manifest.
Pusă în faţa unor acuzaţii şi obiecţii diverse între care aceea de „pansexualism”, Freud şi-a apărat netulburat punctul de vedere, continuând să vorbească şi să trateze deschis problemele sexualităţii umane.
Susţinând determinismul sexual al nevrozelor şi în bună măsură al comportamentului uman de toate zilele, Freud s-a găsit la un moment dat în faţa unor dificultăţi de ordin teoretic, cât şi practic, retrospectivele psihanalitice ducând întotdeauna la identificarea unor evenimente traumatice (traumatisme psihice, trăiri şocante) care se localizau în copilărie şi se legitimau ca factori determinanţi ai tulburărilor conduitei omului. Toată lumea privea însă copilăria ca pe o vârstă a inocenţei a purităţii desăvârşite, considerând-o străină de orice coloratură sexuală.
Freud a pornit de la premisa (axiomatică) că perversiunile (adică tot ce, chiar şi în expresie lingvistică comună, se recunoaşte a fi „aberaţie sexuală”) ţin de manifestările sexualităţii, indiferent dacă le considerăm normale sau patologice, fiind guvernate în mod vădit de ceea ce el a numit „principiul plăcerii”.
Atenţia se concentrează asupra numeroaselor manifestări de acest gen la copil, dezvoltându-se o teorie a autoerotismului şi a zonelor erogene, făcându-se distincţie între genital şi sexual şi trăgându-se concluzia că, din moment ce este un adevărat „pervers polimorf”, copilul trăieşte o viaţă sexuală sui generis, divizată în studii caracteristice, în conformitate cu zona erogenă de predilecţie (orală, anală, genitală). Actul suptului, de pildă, echivalează cu actul sexual propriu-zis al adultului.
Freud nu se limitează însă la „lărgirea” noţiunii de sexualitate, în sensul extinderii acesteia până la sugar, ci invocă determinismul sexual şi în legătură cu întreaga activitate umană, fie ea economică, ştiinţifică, politică sau artistică. Civilizaţia, cultura în general, sunt privite ce rezultat al sublimării instinctului sexual care, în loc să-şi cheltuie energia de care dispune (libido) în felul în care îi este propriu, o canalizează în alte direcţii, spre procese secundare, în urma unor constrângeri exterioare, de ordin social, educativ, transformând-o în acest fel şi obţinând satisfacţii substituitive în domenii care nu mai ţin de fapt de „principiul plăcerii” ci de „principiul realităţii”.
Analiza freudiană consideră „evenimentele din prima copilărie” ca hotărâtoare pentru evoluţia psihică viitoare a individului. Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixaţii a libidoului spre un „obiect sexual” exterior, apare şi se dezvoltă „Complexul lui Oedip”.
Teoria psihanalitică desemnează prin „Complexul lui Oedip”, în esenţă, atracţia sexuală manifestată de individ faţă de mamă şi dorinţa corelativă de suprimare a tatălui, dorinţă născută dintr-un sentiment obscur de gelozie. Concret această atitudine dublă a copilului poate fi observată prin grija pe care el o are pentru mama sa să-i acorde o „atenţie” exclusivă, în timp ce orice apropiere a tatălui îl contrariază, îl nelinişteşte.
Complexul lui Oedip marchează un moment din evoluţia libidoului la băieţi; la fete el se numeşte „Complexul Electra” întrucât raporturile cu cei doi părinţi se inversează. Freud susţine că toţi oamenii trec, în perioada copilăriei, printr-un astfel de complex chiar dacă el este obscur.
În perioada în care a scris „Totem şi tabu”, Freud se află în faza absolutizării instinctului sexual, în acest context, el proiectând „Complexul oedipian la scara umanităţii : păcatul originar constă în uciderea tatălui şi posedarea mamei, crime ce au dat omenirii o perpetuă conştiinţă a vinovăţiei. Complexul lui Oedip capătă astfel valoarea unei explicaţii universale : „…în complexul lui Oedip găsim începuturile simultane ale religiei, moralei, societăţii şi artei, în deplină concordanţă cu constatările psihanalizei că acest complex formează nucleul tuturor nevrozelor, în măsura în care am reuşit noi să-l înţelegem”.
Vinovăţia şi anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie să fie rezolvate, pentru ca tânărul să devină un om sănătos psihologic. Cel care-şi reprimă ostilitatea faţă de tată îşi va redirecţiona ostilitatea în altă parte, ajungând la comiterea unor acte violente. Atunci când însă acest complex este rezolvat cu ajutorul psihanalizei, individul poate curma ostilitatea sa devenind, conştient de obiectul real al agresiunii.
Complementar complexului oedipian sau Electra se dezvoltă alte două complexe : „complexul de castrare” şi „complexul familial”. Primul priveşte teama pe care copilul o are faşă de tatăl său ca acesta să nu exercite represalii asupra lui; al doilea se referă la poziţia copilului în structura familiei – copiii mai mari sunt geloşi pe noii născuţi, simţindu-se de afecţiunea părinţilor (până când ei trec nevoia de la părinţi la fraţii mai mici – băieţii trec de la mamă la soră, iar fetele de la tată la frate).
După cum se poate observa, explicaţiile freudiene în legătură cu „evenimentele din prima copilărie” au influenţat teoriile privind personalitatea antisocială (modul de structurare al acesteia), iar explicaţiile privind nevrozele, în general, au fost preluate de „teoria criminalului nevrotic”.
În plus, tehnica de „transfer” propusă de Freud în terapeutica analitică a fost preluată de criminologia clinică şi utilizată în tratamentul delincventului. Transferul este cel mai important dintre mecanismele generale ale inconştientului. El desemnează situaţia în care obiectul propriu al unei tendinţe este substituit de către un alt obiect, potenţialul energetic al elementelor refulate găsind o altă cale de actualizare decât cea obişnuită ei. Concret, transferul priveşte atât dorinţele, atracţiile, cât şi aversiunile, respingerile. De aceea, el condiţionează echilibrul nostru psihic profund. Procesul inconştient de transfer, constată Freud, se poate orienta fie asupra unui obiect sau, fie în legătură cu o tendinţă apropiată.
Transferul poate explica unele dintre simptomele nevrotice, spre exemplu, zoofobia, fobia de animale, care rezultă dintr-un transfer al fricii faţă de un animal de la un cu totul alt obiect.
Referiri directe la fenomenul criminal în opera freudiană nu abundă deoarece el nu s-a preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Însă referiri de acest gen putem găsi şi în lucrarea „Totem şi tabu”, ce aparţine din punct de vedere cronologic perioadei medii a creaţiei freudiene.
Analizând câteva tabuuri, dintre care unele au relevanţă criminologică (uciderea), Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate şi, plecând de la aceasta, ajunge chiar la o interesantă fundamentare a sistemului represiv.
„Dacă unul a reuşit să-şi satisfacă o dorinţă refulată, este obligatoriu ca toţi ceilalţi tovarăşi de comunitate să se simtă animaţi de aceeaşi tentaţie; pentru a o reprima, trebuie sancţionată cutezanţa celui vinovat, şi adesea se întâmplă ca actul pedepsirii să le dea celor care îl execută prilejul de a comite, la adăpostul expierii, acelaşi fapt nelegiuit. Este aici unul dintre principiile fundamentale ale sistemului penal omenesc, care decurge în mod firesc din ipotetica identitate dintre dorinţele refulate şi cele ale acelora însărcinaţi să răzbune societatea.”
Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală. La aceeaşi concluzie ajunsese şi un alt cercetător (Frazer), pe care Freud îl citează, arătând că opiniile acestuia intră în acord cu propriile lui argumente : „Legea nu interzice omului decât ceea ce el ar fi capabil să facă sub presiunea unora dintre instinctele sale (…). Dacă nu ar exista înclinaţii rele, nu ar exista crime, iar dacă nu ar exista crime, ce nevoie ar fi să le interzicem?”
O altă categorie de referiri, mai mult sau mai puţin directe, la fenomenul criminal, o găsim în studiile publicate de Freud în perioada „maturităţii” : „Dincolo de principiul plăcerii” şi „Eul şi sinele”.
În această perioadă a gândirii freudiene apare o nouă teorie a instinctelor. Freud sesizează o proprietate generală a instinctelor, şi anume : compulsiunea la repetiţie. Pe baza acesteia instinctul este definit ca : „o tendinţă inerentă a organismului viu de a reproduce o stare din trecut la care el a fost obligat să renunţe sub influenţa forţelor exterioare perturbatoare, un fel de elasticitate organică(…) expresia inerţiei vieţii organice.”
În acest context, se constată o opoziţie categorică între „instinctele eului” care tind către moarte, pe de o parte, şi instinctele sexuale pe de altă parte. Se conturează astfel un dualism antagonist : Eros – Thanatos.
Erosul reprezintă categoria instinctelor vieţii care tind la „complicarea” şi menţinerea acesteia. În cadrul acestei categorii, instinctele sexuale sunt reprezentative, dar nu singurele.
De cealaltă parte, Thanatos reprezintă categoria instinctelor morţii având „funcţia de a readuce organismul la starea anorganică”. Sadismul este reprezentantul principal al acestei categorii.
Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei care, aşa cum am văzut anterior, în opinia lui Freud, este de natură instinctuală. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă, unde „responsabilitatea” crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii. Aceste concluzii sunt desprinse indirect din opera freudiană.
În clasificarea pe care o face psihanaliza infractorilor un loc important îl ocupă criminalul care a săvârşit infracţiunea datorită complexului de vinovăţie.
„Constatarea că intensificarea acestui sentiment inconştient de vinovăţie poate face dintr-un om un criminal, a constituit o adevărată surpriză. Şi totuşi, faptul este neîndoielnic; la mulţi criminali îndeosebi la tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate., anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. S-ar părea deci că respectivul trăieşte posibilitatea legării acestui sentiment de ceva real şi actual ca pe uşurare.”
Potrivit concepţiei freudiene, complexul de vinovăţie favorizează comiterea crimei, deoarece unii indivizi ar suferi de un sentiment de vinovăţie atât de puternic, încât, devenind insuportabil, face ca pedeapsa să vină ca o eliberare. Aceasta ar explica de ce unii infractori îşi „semnează crima” pentru a fi cât mai repede descoperiţi, de ce mărturisesc foarte uşor faptele comise sau îşi arogă fapte pe care nu le-au comis. Zbuciumul lăuntric al acestui tip uman, în care crima sălăşluieşte în cele mai profunde ascunzişuri ale fiinţei sale, o găsim, de altfel, genial descrisă în romanul „Crima si pedeapsa”, numeroase pagini din literatura criminologică fiind consacrate examinării afinităţii dintre Dostoievski şi Freud.
Această ultimă variantă explicativă a crimei a fost reluată mai târziu de teoria criminalului nevrotic.
