Constitutia din 29 martie 1923

Noua situaţie socială, economică şi politică a ţării impunea un nou pact fundamental.
Constituţiunea din 29 martie 1923 care a fost în cele din urmă acceptată în mod unanim şi aplicată de toţi factorii politici.
O comparaţie între textul Constituţiunii de la 29 martie 1923 şi cel al Constituţiunii din 1 iulie 1866 este necesară spre a determina dacă s-a instituit o nouă ordine constituţională.
Constituţia revizuită are 87 de articole vechi, intacte sau nesemnificativ schimbate, 21 de articole revizuite în fond şi 24 de articole noi, dar în urma renumerotării şi a contopirii unor articole, concomitent cu divizarea altora, ea are 130 de articole de fond şi 8 dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.
Dreptul de proprietate încetează de a fi un drept absolut, ca sub incidenţa textului din 1866, căpătând şi o funcţie de utilitate socială. Pe această idee, bogăţiile subsolului sunt declarate proprietate de stat, iar căile de comunicaţie, apele navigabile şi flotabile şi spaţiul atmosferic sunt incluse în domeniul public.
În unele articole se inserează o precizare, impusă prin tratatele de pace: „fără deosebire de origine etnică, de limbă şi de religie”.
Se garantează astfel drepturile minorităţilor naţionale, dar în acelaşi timp s-a considerat necesar, ca o contrapondere şi o măsură preventivă în eventualitatea unor tendinţe separatiste, să se enunţe în alt mod caracteristicile statului român: „Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil.”
Deci în 1866, se accentua caracterul indivizibil al statului român, deoarece puterile garante insistau asupra menţinerii diviziunii celor două Principate, acum era necesar să se insiste asupra caracterului naţional, în contrast cu plurinaţional şi unitar, în contrast cu statul federativ.
În domeniul organizării administrative teritoriale, nu mai sunt prevăzute plăşile, ca unităţi teritoriale intermediare între comună şi judeţ.
Se acordă un statut aparte bisericii greco-catolice, precizându-se că este o biserică românească, având întâietate faţă de alte culte.
Se adaugă două aliniate, care stabilesc deplina egalitate între sexe şi preconizează legiferarea prin legi speciale a drepturilor femeilor.
Libertatea presei este menţinută întru-totul.
În Titlul II mai găsim două revizuiri: se suprimă obligativitatea căsătoriei religioase şi se generalizează obligativitatea învăţământului primar, deoarece între timp se realizase sarcina de a se înfiinţa şcoli în toate comunele.
În ceea ce priveşte puterea executivă, se reglementează guvernul ca un corp distinct. În privinţa puterii legislative, în afara importanţei revizuirii prin introducerea sufragiului universal, schimbările nu sunt de esenţă.
O importantă modificare în legătură cu activitatea legislativă o constituie înfiinţarea Consiliului Legislativ.
Un capitol mai amplu revizuit, din titlul III „Despre puterile statului”, este capitolul IV „Despre puterea judecătorească”. Se specifică faptul că nu se pot crea comisii şi tribunale extraordinare „în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecării unor anume persoane”. Se mai menţionează că vechea Curte de Casaţie devine acum Curte de Casaţie şi Justiţie. S-au introdus articole legate de jurisdicţia ordinară, acestea privesc controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor, inamovibilitatea magistraţilor, înfiinţarea justiţiei militare şi privind contenciosul administrativ.
Legea electorală din 27 martie 1926
După adoptarea Constituţiei din 29 martie 1923, s-a adoptat şi o nouă Lege electorală pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, legea din 27 martie 1926, care reducea într-o oarecare măsură efectele sufragiului universal asupra unei reprezentări proporţionale a naţiunii în Parlament.
Această lege a introdus aşa-numita „primă electorală”, iar repartizarea mandatelor se făcea într-un mod ingenios, dar complicat.
Mai întâi se totalizau rezultatele alegerilor pe ţară şi se calcula procentul obţinut de fiecare grupare politică. Gruparea politică ce obţinea cel mai mare procent, dar nu mai mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte se numeau grupări minoritare.
Se calculau apoi procentele obţinute în fiecare circumscripţie, iar acolo unde una dintre grupările politice obţinea majoritatea absolută (deci cel puţin 50%) acea grupare primea în acea circumscripţie numărul de mandate conform procentului realizat. Se scădea din numărul total al mandatelor pe ţară numărul mandatelor atribuite în circumscripţiile în care se realizase o majoritate absolută, iar mandatele rămase din aceste circumscripţii, împreună cu mandatele din circumscripţiile în care nici o grupare nu realizase majoritatea absolută, se totalizau şi se împărţeau astfel: gruparea declarată majoritară primea 50% din aceste mandate, „prima electorală”, iar celelalte 50% erau împărţite proporţional între toate grupările, inclusiv cea majoritară. Grupările politice care nu obţineau cel puţin 2% pe ţară nu luau parte la această împărţeală, dar primeau, mandatele din circumscripţiile în care avuseseră majoritatea absolută.
Prin acest sistem se putea realiza în mod teoretic şi o adevărată reprezentare proporţională strictă, în cazul în care în toate circumscripţiile una din grupări obţinea o majoritate absolută. De asemenea, prima electorală putea fi neglijabilă, dacă numărul circumscripţiilor în care nu se obţinuse o majoritate absolută era mic.