Conceptele de Conştient, Inconştient, Eu, Sine şi Supraeu.

 Ambiţia lui Freud a fost să deducă structura „aparatului psihic” exclusiv din studierea clinică a comportamentului omului sănătos sau bolnav, deci cu mijloace proprii psihologiei, edificând, astfel, un sistem explicativ, minuţios elaborat, în scopuri de diagnoză şi tratament curativ. Travaliul deductiv cerut de această construcţie a fost desigur enorm el efectuând, prin urmare, disecţii psihologice, a făcut într-un fel „anatomie psihologică”, a deschis „viscere psihologice”, printr-o metodă originală ipotetico – deductivă, intuitivă, inductivă şi analogică.
El a început prin a distinge în sfera psihicului două sisteme ierarhizate : inconştientul (sistemul Ics) şi conştiinţa (sistemul Cs), acesta din urmă fiind suplimentat de un preconştient (Pcs).
Inconştientul era considerat acum realitate esenţială a psihicului, chiar psihicul însuşi. Freud spunea că „inconştientul este asemănător cu un cerc mare care ar include conştiinţa ca pe un cerc mai mic. Nu poate exista fapt de conştiinţă fără o preparaţie inconştientă, în timp ce inconştientul se poate lipsi de stadiul conştient, având totuşi o valoare psihică. Inconştientul este psihicul însuşi în realitatea esenţială. Natura sa intimă este la fel de necunoscută ca şi aceea a realităţii exterioare, iar conştiinţa se informează despre el într-un fel atât de incomplet ca şi organele noastre de simţ despre lumea exterioară.”
Conştiinţa pe de altă parte, era privită ca un simplu organ de percepţie interioară, fără consistenţă şi lipsit de memorie. Astfel Freud spune că această conştiinţă „nu este decât un organ de simţ care permite perceperea calităţilor psihice (…) Aparatul psihic, care este deschis asupra lumii exterioare prin organele de simţ ale sistemului său de percepţie, este el însuşi lume exterioară pentru organul de simţ al conştiinţei, care de altfel îşi găseşte în acest raport justificarea sa teleologică.”
Conţinutul inconştientului constă dintr-un nucleu de „formaţiuni psihice moştenite”, analoage cu instinctele animalelor, la care se adaugă produsele de refulare. Aceste elemente respinse de conştiinţă nu se împacă însă cu exilarea în inconştient şi încearcă în permanenţă, folosind stratageme şi subterfugii, să revină în arena conştiinţei, unde se poate realiza integral plăcerea, conform unui principiu după care s-ar conduce întreaga viaţă pulsională cu derivatele ei, ţinând spre o reducere a tensiunilor energetice.
Conflictul intrapsihic dintre inconştient şi conştiinţă impregnează întreaga viaţă
a individului. „Principiul plăcerii”, propulsat de inconştientul axat pe viaţa biologică, animală, i se opune „principiului realităţii”, promovat de conştiinţa centrată pe viaţa social – morală a omului, generatoare de constrângeri fireşti. Presiunile inconştientului asupra conştiinţei duc la manifestări morbide, la dramatice tulburări de echilibru sau, cel puţin, la acte de comportament enigmatice, absurde sau ciudate, regizate de motivaţie ascunsă, abisală.
Evoluând cu obiectivitate ponderea alarmantă a motivaţiei inconştiente, nu numai în comportamentul patologic, dar şi în cel cotidian, psihanaliza freudiană îşi propune să răstoarne în favoarea supremaţiei conştiinţei, a raţiunii, a omului sociabil. Freud scrie că „întreaga sarcină a tratamentului psihanalitic ar putea fi rezumată în formula : transformarea oricărui inconştient patogenic în conştient”.
Începând din 1920, Freud îşi revizuieşte în multe privinţe teoria pulsiunilor şi teoria referitoare la structura „aparatului psihic”, care, după cum conchide el, „s-a dezvoltat tocmai datorită efortului de exploatare a lumii exterioare şi care a trebuit, în consecinţă, să realizeze în structura sa un anumit grad de adaptare”.
De data aceasta el va descrie trei instanţe psihice, antinomice în grade diferite, între care se instituie complexe raporturi dinamice, economice şi implicit structurale : Sinele, Eul, Supraeul.
Sinele este cea mai arhaică instanţă a psihicului, el conţine tot ce este ereditar, dat la naştere, ceea ce este constituţional, instinctele înainte de toate, care îşi au originea în organizarea somatică şi îşi găsesc aici o primă exoresie psihică, în forme necunoscute nouă. Inconştientul nu mai este acum o instanţă, ci o caracteristică a celor trei instanţe, pentru că şi supraeul este inconştient, iar eul are şi el o dimensiune inconştientă.1 Sinele este marele izvor de mişcări biologice şi psihologice, adică acei stimuli şi impulsuri care stau la baza tuturor comportamentelor. Acesta conţine libido-ul, întreaga forţă a energiei sexuale a individului, ca o „dorinţă de viaţă”, difuză şi tenace regăsită la toate animalele.2 Alături de instinctele, tendinţele şi înclinaţiile primare în a căror constelaţie un rol determinant îl are instinctul sexual se adaugă instinctele agresive distructive.
Sinele este în permanenţă inconştient şi răspunde numai la ceea ce Freud a numit „principiul plăcerii” – dacă te simţi bine fă-o.
Constituind partea cea mai veche, mai adâncă şi mai ascunsă a vieţii psihice, fiind denumită şi partea abisală a acesteia, sinele este considerat polul energetic, dinamic, pulsional al întregii personalităţi şi se caracterizează prin tendinţa de refulare, adică de revărsare în viaţa conştientă, aflându-se din acest motiv într-un conflict inevitabil şi permanent cu eul şi supraeul.
Sub influenţa lumii reale exterioare a mediului înconjurător, o porţiune a Sinelui suferă o dezvoltare specială. Din ceea ce iniţial constituia un strat cortical, prevăzut cu organe de receptare a stimulilor şi cu dispozitive care acţionează ca un ecran protector împotriva stimulilor, ia naştere o structură aparte care, de acum înainte, acţionează ca un intermediar între Sine şi lumea exterioară. Această zonă a psihicului a luat denumirea de Eu.
Ca urmare a conexiunii preexistente dintre stimuli şi activitatea motrice (musculară), Eul are sub comanda sa mişcările voluntare, cu rol în autoconservare. Relativ la realitatea din afară, Eul îşi îndeplineşte sarcina luând cunoştinţă de stimuli foarte puternici (prin fugă), prin interacţiunea cu stimuli moderaţi (adaptare) şi în final, învăţând să transforme în avantajul său lumea exterioară (prin activitate).
Eul (Ego) reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii, în alcătuirea căruia intră cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre cele mai importante valori sau interese.1 Eul este acela care asigură echilibrul între instinctele şi tendinţele profunde ale individului, pe de o parte, şi normele primite prin educaţie şi realitatea obiectivă, pe de altă parte.
Lunga perioadă a copilăriei, în decursul căreia fiinţele umane în devenire rămân sub dependenţa părinţilor, lasă după ea, ca un precipitat, închegarea în perimetrul eului a unei structuri speciale, prin care se prelungeşte influenţa paternă şi maternă. Această structură poartă denumirea de Supraeu.
Cea de-a treia instanţă a psihicului uman reflectă nivelul de implicaţie social – culturală a personalităţii, fiind expresia influenţei pe care mediu social şi cultural o exercită asupra psihicului. Supraeul reprezintă achiziţia cea mai recentă a personalităţii şi în acelaşi timp calea pe care acesta suferă influenţe de ordin pozitiv sau negativ din partea mediului uman. Ca şi Eul, această instanţă reprezintă un triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai evident cu cât omul este mai matur, mai sănătos şi mai elevat sub aspect social.
Între cele trei instanţe ale psihicului apar stări tensionale, conflictuale, eul fiind supus atacurilor celorlalte două „puteri”, ostile şi incompatibile : pulsiunile instinctive ale Sinelui şi cenzura exercitată de Supraeu. Eul controlează cerinţele instinctuale de la nivelul Sinelui, ia decizii privind permisiunea de satisfacere a acestora, prin amânarea satisfacerii în condiţii de timp şi de timp de mediu favorabile, sau prin suprimarea totală a excitaţiei.
Destinul instinctelor este triplu : satisfacerea imediată ce constă într-o descărcare pulsională (instinctele de la nivelul Sinelui trec de bariera impusă de cenzura Eului şi Supraeului), refularea însoţită de dezvoltarea unor formaţiuni de substituţie, de simptome morbide (instinctele nu pot trece dincolo de cenzură şi sunt reprimate la nivelului Sinelui) şi sublimarea ce constă în canalizarea într-o activitate derivată, investiţia de energie fiind denaturată pentru creaţia artistică, ştiinţifică, sportivă sau pentru alte activităţi de ordin social superior (în acest caz instinctele sunt transformate de către Eu într-o formă care să poată depăşi cenzura Supraeului).
Pulsiunile stocate la nivelul inconştientului pot răbufni sub diferite nuanţe şi manifestări, străbătând astfel cenzura pe care o instituie Eul şi Supraeul. Aceste răbufniri pot consta în anumite manifestări din primii ani de copilărie, mai ales comportamentele violente şi de nesupunere; în vise, care nu sunt decât forme deghizate ale unor trăiri interioare ce pot fi descifrate; lapsusuri de vorbire sau de scris, ce apar mai ales în momente de oboseală sau de distracţie; în aşa numitele acte ratate „complexe” de diferite feluri; activităţi de analiză psihică pe care se întemeiază metoda psihanalitică.
Din cele arătate se observă că freudismul profesează o concepţie dinamică asupra personalităţii, structura acesteia fiind înţeleasă, ca rezultat al interacţiunii dintre forţele psihice interne şi condiţiile mediului extern, concepţie net superioară celor anterioare şi care – după cum apreciază mulţi specialişti – nu şi-a epuizat încă posibilităţile.