Anarhismul

Cu antecedente în iluminism, anarhismul a apărut în acelaşi climat postrevoluţionar, având şi el diferite variante, unele mai apropiate de socialism, altele de liberalism.
Începuturile se leagă de numele pastorului englez William Godwin, care a iniţiat “anarhismul individualist”, imaginând o societate în care nimeni să nu fie obligat să sacrifice propria sa independenţă de judecată.
Primul anarhist auto-proclamat a fost Pierre-Joseph Proudhon, care, la mijlocul secolului al XIX-lea, a inaugurat “anarhismul mutualist”, pledând pentru o societate fără stat, bazată pe libertate ca valoare supremă, pe suprimarea proprietăţii private, considerate a fi “furt”, precum şi pe respectul mutual între
membrii săi.
Punctul maxim a fost atins la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, când mişcarea anarhistă a îmbrăcat forme violente, organizând atentate şi alte acţiuni criminale. În plan ideologic, s-au remarcat doi descendenţi ai nobilimii ruse, Mihail Bakunin, considerat exponentul “anarhismului colectivist”, şi Piotr
Kropotkin, identificat cu “anarhismul comunist”: au criticat statul, susţinând abolirea lui, au afirmat libertatea ca valoare supremă, dar şi solidaritatea între oameni, au susţinut trecerea la noua societate pe calea revoluţiei violente, cu caracter de masă.
În preajma primului război mondial, s-a conturat “anarho-sindicalismul”, avându-l ca protagonist pe Georges Sorel: sindicatele apăreau ca principal factor de schimbare socială, precum şi ca nucleu al viitoarei societăţi, forma pe care ar fi urmat să o îmbrace revoluţia fiind greva generală.
Anarhismul a fost implicat, într-o anumită măsură, în Revoluţia din Rusia, ca şi în Războiul Civil din Spania.
În anii ’60 anarhismul şi-a găsit expresia în aşa-numita “contra-cultură” a tineretului, asociată cu iluzia întoarcerii la un mod de viaţă natural, lipsit de orice constrângere.
În ultimele decenii, fără să beneficieze de construcţii ideologice consistente, a îmbrăcat diferite forme: “anarhocapitalismul” care susţine că statul trebuie să dispară pe temeiul lipsei de legitimitate morală şi al ineficienţei economice; “ecologismul radical”, care pledează pentru comunitatea autonomă modelată pe
baze anarhiste; manifestările unor grupuri anarhiste implicate în acţiunile de protest împotriva globalizării.
Dintre valorile fundamentale, anarhismul situează în prim plan libertatea; egalitatea este şi ea invocată, dar în mod diferit de către “individualişti” şi “colectivişti”; şi solidaritatea este evaluată superior în unele variante.
Critica statului este o temă esenţială pentru toate variantele: obiectul acesteia îl constituie în primul rând instituţiile guvernamentale, dar şi toate celelalte instituţii şi, mai mult, toate mijloacele specifice regimului democratic; în societatea “fără guvern coercitiv” ordinea ar urma să fie asigurată prin respectarea regulilor
morale.
Chiar dacă anarhismul a atras atenţia asupra unor dimensiuni opresive ale statului, s-a dovedit a fi o ideologie nerealistă şi utopică. Caracterul anti-democratc şi susţinerea violenţei au determinat amplasarea anarhismului, în cele mai multe cazuri, în zona extremismului.