Încă din epoca lui Darwin, un cercetător, Cuvier, a descoperit că scoarţa terestră nu este ordonată în interior în mod progresist-roci foarte vechi-vechi-tinere, ci rocile sunt dispuse haotic, ca şi cum ar fi fost răscolite de ceva foarte puternic: el a presupus că Dumnezeu distruge pământul şi viaţa prin fenomene naturale devastatoare, apoi le recreează…
Teoria sa nu a fost luată în considerare mult timp, din cauza faptului că o catastrofă nega evoluţia lentă darwinistă, “putem fi siguri că succesiunea obişnuită…n-a fost niciodată întreruptă şi nici un cataclism n-a pustiit întreaga lume” dar era şi ilogică pentru creştini: ce sens avea ca un Creator să creeze mereu şi să-şi distrugă creaţia?
Dar în 1968 oamenii de ştiinţă au constatat o deplasare a plăcii tectonice a pământului. Cercetările au indicat existenţa unor benzi paleomagnetice pe cele două laturi ale Faliei Central-Atlantice pe fundul Oceanului Atlantic. Ele nu au fost observate direct pe fundul oceanului, fiind deduse pe baza unor modele ciclice în urma unor observaţii magneto-metrice.
Pe această temelie fragilă s-a clădit un volum uriaş de interpretări; oamenii de ştiinţă au subliniat natura echivocă a acestor dovezi, dar marea majoritate a savanţilor au devenit adepţii devotaţi ai derivei continentale: la un moment dat continentele s-au separat, actualele continente fiind lipite între ele în trecut.
Pentru a nu mai exista dubii asupra teoriei, s-au făcut foraje subacvatice în stâncă, săpându-se peste 600 de metri. Rezultatele au fost nule.
“Spre tristeţea paleomagneticienilor, la examinarea rocilor recuperate de Proiectul de forare la mare adâncime în scoarţa Oceanului Atlantic, benzile magnetice nu erau de găsit. Rocile recuperate nu numai că erau prea slab magnetizate ca să justifice benzile observate, dar direcţiile lor de magnetizare erau uneori greşite.”
“Este evident că forajul în scoarţă arată că procesele de generare şi de modificare ale scoarţei oceanice sunt mult mai complexe decât s-a crezut.”
Aceste cercetări nu contrazic extinderea fundului oceanic, ci arată că orice demonstraţie ştiinţifică trebuie să provină din mai multe surse.
Teoria catastrofismului natural geologic se împleteşte perfect cu teoria “echilibrului întrerupt” din biologia evoluţionistă, întrucât uniformitarianismul darwinist de modă veche, cu procese lente, treptate, este abandonat. Catastrofismul presupune că despărţirea continentelor ar fi izolat speciile, forţându-le să evolueze.
În continuare însă, dezvoltarea ştiinţifică a arătat că pământul nu a fost scutit de o seamă de catastrofe: ciocniri cu comete, asteroizi, inundaţii etc.
Într-un articol publicat într-o revistă a Societăţii Geologice a Americii, geologul James Shea declară “Ideea că ratele proceselor geologice ar fi constante contrazice atât de flagrant realitatea, încât persistenţa ei nu poate decât să uimească.”
Alt geolog, Robert Dott, profesor la Universitatea de Wisconsin, sublinia că vestigiile geologice sunt o dovadă a catastrofelor locale şi regionale, şi nu a ratelor lente…
“Sper că v-am convins că vestigiile sedimentare sunt în mare parte vestigii ale unor evenimente episodice, ele nefiind continue. Mesajul meu este că acest “caracter episodic este regula şi nu excepţia.”
Ideea unui cataclism care a pustiit terra şi a format fosilele actuale prin ape deluviale se găseşte în Biblie (Geneza,cap VII), fiind considerată în ultimul timp un mit biblic. Iată că oamenii de ştiinţă observă urmele acestui cataclism, deşi consideră că au fost mai multe cataclisme izolate pe glob. Dacă ar lua în considerare descrierea biblică a potopului, poate că cercetătorii şi-ar putea explica mult mai uşor multe mistere încă nedezlegate.
În cadrul acestor teorii catastrofiste pot fi presupuse catastrofe care să corespundă oricărui fel de trăsătură sau fenomen geologic, şi nu există nici un mod de a confirma sau infirma ştiinţific ideea, căci ea presupune un eveniment irepetabil, dincolo de sfera de observaţie şi experimentare: ciocniri de asteroizi, comete, alunecări submarine de teren.
