Cadrul de referinţă în care acţionează şi se manifestă sistemul fiscal este determinat de timp şi spaţiu. Parametrul spaţiu al sistemului fiscal are în vedere organizarea administrativă şi politică a unui stat. Fiecărei ţări îi corespunde un sistem fiscal cu o structură, comportament şi obiective bine determinate. Acest parametru al sistemului fiscal este influenţat de nivelul şi structura surselor de venituri, de necesităţile financiare ale bugetului dar şi de concepţiile etice şi politice ale guvernelor. În cadrul acestui parametru, se manifestă armonizarea dintre sistemele fiscale naţionale în scopul evitării dublei impuneri internaţionale a veniturilor şi în scopul combaterii evaziunii fiscale naţionale şi internaţionale.
Parametrul timp al sistemului fiscal corespunde periodicităţii prelevării resurselor financiare la nivelul statului şi se referă la principiul anualităţii execuţiei bugetare şi la principiul anualităţii exerciţiului financiar al agenţilor economici contribuabili. Dacă primul element, spaţiul, delimitează un sistem fiscal de altul, cel de-al doilea contribuie la înţelegerea acţiunii şi caracterului dinamic al sistemului fiscal.
Există cel puţin două abordări ale conceptului de sistem fiscal:
- o primă abordare priveşte sistemul fiscal ca fiind totalitatea impozitelor ce se prelevă într-un stat;
- o altă abordare pune accentul pe elemente definitorii ale sistemului fiscal şi relaţia dintre elementele ce compun acest sistem.
Conform primei abordări, sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de la persoane fizice şi juridice, impozite şi taxe ce alimentează bugetele publice. În cadrul celei de-a doua abordări, sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese legate de elemente definitorii ale impozitelor şi taxelor faţă de care se manifestă relaţii ce apar urmare a proiectării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor şi taxelor.
Rezultă că sistemul fiscal este expresia voinţei politice a unui stat, fixată pe un teritoriu determinat şi care dispune de o autonomie suficientă pentru a putea să impună o serie de reguli juridice şi fiscale prin intermediul organelor ce o reprezintă.
Orice sistem fiscal prezintă următoarele caracteristici:
- exclusivitatea aplicării impozitelor şi taxelor;
- autonomia tehnică de aplicare a impozitelor şi taxelor.
Exclusivitatea aplicării presupune că sistemul fiscal respectiv se aplică într-un teritoriu geografic determinat, fiind colector al resurselor fiscale pentru un buget unic sau un sistem de bugete. Dacă un sistem fiscal, prezentând cele două caracteristici, a fost elaborat de organe proprii ale teritoriului în care se aplică se va putea vorbi de o autonomie fiscală completă sau de suveranitate fiscală. Suveranitatea fiscală presupune faptul că fiecare stat suveran are libertatea deplină a alegerii sistemului fiscal, definirea impozitelor care-l compun, stabilirea contribuabililor, definirea masei impozabile, dimensionarea cotelor de impunere, fixarea termenelor de plată, acordarea de facilităţi fiscale, sancţionarea abaterilor de la prevederile legii fiscale, soluţionarea litigiilor dintre administraţia fiscală şi contribuabili.
În condiţiile în care integrarea economică internaţională şi mondializarea schimburilor economice internaţionale au cunoscut o largă dezvoltare, suveranitatea fiscală a unui stat nu mai poate fi privită în mod exclusiv. Astfel, se afirmă tot mai mult necesitatea efectuării unei apropieri globale a politicii fiscale dintre state. Se pune astfel problema armonizării politicii fiscale şi a sistemelor fiscale, cel puţin pentru ţările aflate într-o formă de integrare geo-politică sau economică (armonizarea impozitelor indirecte în cadrul Uniunii Europene).
Evoluţia şi principiile sistemelor fiscale
Fiecare stat din antichitate şi până în zilele noastre şi-a adoptat propriul sistem fiscal mai mult sau mai puţin perfecţionat, după cum aceasta a cunoscut o mai mare sau mai mică putere economică şi militară. Sunt cunoscute, în istorie, sisteme fiscale ale Mesopotamiei, Indiei, Egiptului, Romei şi chiar Chinei din antichitate, sisteme fiscale apărute şi perfecţionate în strânsă legătură cu nevoile acestor state pentru expansiuni teritoriale sau în interior, pentru menţinerea ordinii şi a frontierelor statale.
În decursul istoriei, sistemele fiscale au evoluat, urmărind, în principal următoarele obiective:
- prin numărul şi mărimea impozitelor să se satisfacă necesităţile de fonduri băneşti ale statului;
- simplificarea şi înlesnirea activităţii de colectare a impozitelor;
- s-a urmărit ca impozitele să fie tolerate de contribuabili;
- creşterea numărului de contribuabili şi eliminarea inechităţilor fiscale.
În istoria sistemului fiscal, se disting următoarele etapele de evoluţie:
• etapa antică: începuturile constituirii de sistem fiscal în care impozitele sunt introduse unul câte unul, în funcţie de nevoile statului în anumite perioade;
• etapa veche (a evului mediu): se întinde până către secolul al XVI-lea; cuprinde structuri fiscale specifice civilizaţiei agricole ce s-au menţinut o perioadă îndelungată. Se mai caracterizează şi prin lupta permanentă a statelor pentru generalizarea impunerii la nivelul întregii societăţi.
Cele două etape se caracterizează prin următoarele:
- stabilirea şi repartizarea arbitrară a obligaţiilor fiscale în diverse forme specifice fiecărei entităţi;
- preponderenţa impozitului de repartiţie şi, mai târziu, a impozitului de tip real;
- neregularitatea perceperii impozitelor;
- existenţa inegalităţilor faţă de impozitele izvorâte din anumite privilegii.
• etapa liberală: este cuprinsă de specialişti între secolul XVI şi a doua jumătate a secolului al XIX-lea- în această perioadă, Adam Smith, a emis cele patru principii generale ale impunerii: echitatea, certitudinea, randamentul, comoditatea.
• etapa modernă: în 1870 are loc a doua fază a revoluţiei industriale. În această etapă se continuă modernizarea sistemului fiscal încă din etapa precedentă în unele ţări dezvoltate.
Evoluţia sistemului fiscal a fost marcată de următoarele coordonate:
- trecerea de la impozitele analitice, sprijinite doar pe un element determinant legat de contribuabil (un gen de venit, acţiune, operaţiune) la impozitele sintetice, cele stabilite în funcţie de o mărime economică, considerată în totalitatea sa ca aparţinând contribuabilului (venit, cifră de afaceri, patrimoniu, valoarea adăugată);
- adaptarea de noi procedee de aşezare şi lichidare a impozitelor ca urmare a aplicării unor noi principii fiscale complementare ce au apărut;
- creşterea randamentului fiscal.
Noile principii complementare celor clasice în domeniul fiscal sunt considerate următoarele:
1. neutralitatea fiscală;
2. efectul stimulativ sau nestimulativ al impozitului;
3. flexibilitatea şi stabilitatea impozitelor;
4. redistribuirea venitului naţional şi a avuţiei naţionale prin intermediul impozitelor.
Actorii sistemului fiscal
Având în vedere funcţia lor în cadrul sistemului fiscal, se pot identifica trei categorii de participanţi în materie fiscală:
- participanţii ce au puterea de decizie şi creează, prin aceasta, regulile şi metodele de impunere fiscală;
- participanţii însărcinaţi cu administraţia fiscală şi reglementarea litigiilor;
- contribuabilii;
Actorii de decizie politică în materie fiscală sunt reprezentaţi de puterea legislativă, Parlament, care, în mod formal, este sursa dreptului fiscal în stat. Autorii deciziei administrative în domeniul fiscal sunt reprezentaţi de funcţionarii administraţiei fiscale, responsabilitatea gestiunii finanţelor publice şi a veniturilor fiscale îi revine, în mod tradiţional, Ministerului Finanţelor.
Contribuabilii reprezintă ansamblul de persoane fizice şi juridice care alimentează prin contribuţia sa şi prin impozite stabilite bugetul statului sau bugetele locale ori ale fondurilor speciale.
Acest ansamblu de contribuabili este eterogen nu numai prin calitatea de persoane fizice sau juridice, dar şi prin atitudinea faţă de fisc, unii contribuabili dând dovadă de un bun civism fiscal, pe când alţii manifestă un real antifiscalism. Antifiscalismul clasic se manifestă prin evaziune şi fraudă fiscală, economie subterană, grupuri de presiune fiscală.
Specialiştii în finanţe, economiştii au identificat în cadrul sistemului fiscal o serie de cerinţe sau obiective faţă de care se poate aprecia calitatea unui sistem fiscal.
Obiectivele sistemului fiscal sunt:
- distribuţia sarcinii fiscale trebuie să fie echitabilă;
- impozitele trebuie să fie alese astfel încât să minimizeze împiedicarea luării deciziilor economice pentru creşterea producţiei şi creşterea bazelor impozabile;
- dacă politica fiscală este folosită pentru atingerea altor obiective cum ar fi stimularea investiţiilor, aceasta trebuie concepută astfel încât să nu se afecteze principiul echităţii fiscale;
- structura impozitului trebuie să uşureze folosirea politicii fiscale în scopul creşterii economice şi să nu frâneze dezvoltarea economică ce reprezintă sursa principală a prelevărilor fiscale;
- sistemul fiscal trebuie să permită administrarea corectă şi nearbitrară a impozitelor, care trebuie să fie înţeleasă de către contribuabili;
- costurile de administrare a impozitelor trebuie să fie cât mai reduse şi randamentul impozitelor să fie compatibil şi cu celelalte obiective ale politicii fiscale.
În cadrul politicii fiscale promovate de state, aceste obiective, deşi nu sunt convergente, pun pentru sistemul fiscal trei probleme esenţiale:
- ce presiune fiscală este suportată de către contribuabili;
- cum se distribuie sarcina fiscală pe contribuabil;
- cum sunt cheltuite în mod raţional resursele prelevate prin sistemul fiscal.
Avand in vedere aceste probleme, în evoluţia lor se disting:
- sisteme fiscale de concepţie utopică;
- sisteme fiscale bazate pe concepţii funcţionale;
- sisteme fiscale teoretico-productive (sisteme fiscale tip reformă, cum sunt cele actuale în ţările foste socialiste).
În oricare din aceste variante, sistemul fiscal reuneşte trei elemente fundamentale:
- sistemul de impozite şi taxe directe şi indirecte impuse prin lege contribuabililor;
- metodele şi procedeele utilizate pentru aşezarea, determinarea impozitului şi urmărirea încasării acestuia la buget;
- aparatul fiscal care să pună în mişcare primele două elemente care să urmărească evaluarea şi încasarea impozitelor la bugetul de stat.
Aparatul fiscal este reprezentat de Administraţiile Fiscale, ca instituţii şi de personalul acestora cu sarcini de gestiune a impozitelor şi de control fiscal.
