Probleme şi falsuri în paleontologie

La inceputul acestui secol, a fost o mare competitie intre oamenii de stiinta si paleontologi, profesionisti sau amatori, pentru a gasi “conexiunea pierdută”.
Mulţi ani la rând mijloacele de informare în masă au anunţat publicul că s-au descoperit fosile ale unor oameni cu trăsături de maimuţă. Rând pe rând, aceste descoperiri au fost publicate în mass-media, popularizate, abia apoi analizate şi de obicei s-a constatat că nu pot fi considerate verigi intermediare, din motive pe care le vom analiza imediat:
Sa luam spre exemplu Omul Java:
În 1890, medicul Dubois face o expediţie ştiinţifică în Java. La poalele unui vulca, printre lavă şi cenuşă el găseşte un dinte, apoi peste o lună un craniu, peste doi ani un femur la 15 metri distanţă, apoi un alt dinte, la alţi 3 metri distanţă… Timp de 30 de ani, el a afirmat ca a gasit cranii umane lângă acestea. Inainte de moartea sa si dupa ce i-a convins pe scepticii vremii sale, Dubois a mărturisit ca acele cranii erau de maimuţă-gibon uriaş. Decepţia a fost marturisită pe patul de moarte, avand mustrari de constiinta si cand tocmai reusise sa-i convinga pe cei mai multi evolutionisti ca a descoperit “conexiunea lipsă”.
Omul Piltdown, descoperit in Anglia de Charles Dawson in 1912, bazat pe o portiune de falcă (maxilar sau mandibula), doi dinti molari si o portiune de craniu, presupus ca apartinand unei maimute avand o vechime de o jumatate de milion de ani. In 1953, păcăleala a fost descoperită, mandibula apartinea unei maimute din zilele noastre, dintii fiind umpluti iar oasele colorate artificial, pentru a inşela publicul. Usurinta cu care aceasta fraudă a prostit omenirea este cea mai mare probă ce demonstrează puternica influentă a ideilor preconcepute din mediul evolutionistilor.
Omul Nebraska, bazat pe evidente ca dinti – să ne gândim la o teorie stiintifica a originii omului bazată numai pe dinti!! Ulterior s-a descoperit ca nu apartineau nici omului si nici maimuţei ci apartineau unui porc.
Omul de Peking a fost distrus în al doilea război mondial, şi nu mai poate fi cercetat.
Descoperirea de “verigi intermediare” între om presupusul său “părinte” este vitală pentru demonstrarea evoluţiei umane. Evoluţioniştii depun eforturi deosebite pentru a reconstitui istoria omului: “natura umană detestă vidul, în special cel genealogic. Goluri în tezaurul fosilifer al evoluţiei umane au existat întotdeauna, dar o lipsă de “verigi lipsă” speculative – niciodată”.
O descoperire care a făcut mare vâlvă a fost descoperirea unei verigi-Ramapithecus:
Acesta a fost descoperit în India, în 1932 şi i s-a dat denumirea de Ramapithec, după numele prinţului indian Rama. S-a reconstituit o creatură bipedă, verticală: “el este probabil primul reprezentant al familiei umane” şi stă “pe cât de sigur posibil, la baza arborelui evolutiv uman”. Această creatură a devenit celebră, fiind desenată ca un om-maimuţă.
Însă atunci când s-a analizat scheletul, s-a constatat că el nici nu exista, nefiind vorba de nici un schelet, ci de nişte fragmente de maxilar cu dinţi! Dinţii erau mai scurţi şi mai puţin ascuţiţi, şi de la această constatare s-au făcut numeroase speculaţii; abia târziu, cercetările au arătat că era vorba de o maimuţă şi atât: maxilarul era în formă de V, nu arcuit. Era o maimuţă primitivă, nebipedă, ducând o viaţă arboricolă.
“Nu există nici acum cranii sau oase ale pelvisului sau ale membrelor care să se asocieze neechivoc cu dinţii, pentru a arăta dacă Ramapithecul avea creier de hominid, dacă sărea dintr-un arbore într-altul ca maimuţa sau umbla în poziţie verticală ca fiinţa umană…Cu toate acestea s-a reconstituit un ramapithec întreg, cu mersul în poziţie verticală, numai din maxilare şi dinţi.”
“Cum a putut ramapithecus, reconstituit doar pe baza unor dinţi şi maxilare- fără să se ştie nimic despre oasele sale pelviene, craniene sau despre membrele sale- să se strecoare în procesiunea care duce la om?”
Controversa legată de Ramapithecus a influenţat antropologia în două privinţe:
-a demonstrat cât de periculos este să tragi concluziile unei origini filogenetice comune, pornind de la câteva trăsături anatomice comune.
-a demascat nocivitatea acceptării oarbe a “preceptelor darwinismului”: i s-a atribuit un mod de viaţă bazat exclusiv pe cunoaşterea formei caninilor săi: fiindcă prezenta o caracteristică de hominid, s-a considerat automat că toate caracterele sale sunt hominide.
Acesta a fost momentul în care antropologii au început să se îndoiască de Darwin.
Unul dintre susţinătorii de frunte ai Ramapithecului a fost Dr. David Pilbeam, de la Universitatea Yale; după descoperirea erorii-fraudei ştiinţifice declară:
“În cursul regândirii ideilor mele despre evoluţia umană, m-am schimbat întrucâtva ca om de ştiinţă. Sunt conştient de prevalenţa ipotezelor implicite şi acum depun mai mult efort ca să le smulg din propria gândire…Ştiu că în paleontologie cel puţin, datele sunt în continuare atât de împrăştiate încât teoria influenţează puternic interpretările. Teoriile au reflectat în trecut în mod clar ideile noastre curente în locul datelor reale.”
Un alt exemplu de verigă a fost descris ca fiind Australopithecus; în anii 1920 s-au găsit nişte rămăşiţe prin Africa: o cutie craniană de volum mic, de maimuţă, cu maxilare proeminente. Evident că s-a considerat a fi bipedă, fiind şi ea considerată un strămoş al omului, şi antropologii s-au grăbit să afirme:
“Cu o excepţie sau două, aproape toţi specialiştii în acest domeniu apreciază astăzi că australopithecii sunt adevăraţii strămoşi ai omului.”
Ultimele descoperiri, efectuate de către Richard Leakey, au demonstrat faptul că australopitechus avea “mâini lungi şi picioare scurte. Probabilitatea este că el a umblat sprijinindu-se pe mâini, nu în poziţie verdicală, cum cred unii arheologi.”
Apoi Leakey s-a răzgândit, dar alţi arheologi continuă să susţină contrariul…
“Există acum, cu privire la australopitheci, diferite studii ale mai multor regiuni anatomice…În măsura în care există asemănări cu maimuţele existente, ei tind să se apropie de urangutan.”
Anatomistul Zuckerman scrie: “…Cutia craniană a australopitechului apare în mod incontestabil simiană (maimuţă) şi nu umană…Potrivit cercetărilor noastre, nu există nici cea mai mică îndoială că australopitecus seamănă nu cu homo sapiens ci cu maimuţele”
În prezent trăieşte în Etiopia o specie de maimuţe care are caracteristici ale fălcii şi maxilarului asemănătoare cu ale australopithecului şi ramapithecului; dar acestea ca urmare a modului de viaţă, a habitaclului său, a alimentaţiei.
Homo erectus: în 1984, în timpul unor săpături în Kenya, s-a găsit scheletul unui băiat , despre care se presupune că ar fi trăit cu milioane de ani în urmă. Scheletul este uman, doar craniul şi falca de jos sunt anormale, şi s-a considerat că ar fi o verigă lipsă, dar totodată s-a presupus că ar putea fi un copil subnutrit sau bolnav.
Homo neanderthalensis –omul de Neanderthal este cel mai cunoscut reprezentant al verigii-lipsă. Se presupunea că ar fi arătat ca un fel de om, cu mersul biped, uşor încovoiat, cu o faţă păroasă, inspirând cruzime. Scheletele descoperite au indicat apoi multe similitudini cu omul normal, fapt care i-a făcut pe alţi antropologi să-l considere un om normal. Arheologii s-au lăsat înşelaţi de faptul că nu avea o ţinută perfect verticală, fiind încovoiat; cercetările au indicat o posibilă artrită sau o formă de rahitism.
Ultimele cercetări dovedesc faptul că el a trăit concomitent cu Homo Sapiens, adică nu a fost un strămoş al omului, ci un om. Dispariţia sa rămâne un mister, neînţelegându-se cine l-a exterminat şi de ce, iar cercetătorii se întreabă şi acum: a fost el strămoşul nostru sau doar o fundătură evolutivă?
“Această problemă a fost ridicată acum un secol şi jumătate şi, spre satisfacţia tuturor, continuă să rămână fără răspuns.”
“Nimic nu dovedeşte că omul de Neanderthal ne-ar fi fost inferiori nouă în vreo privinţă”
O altă fosilă este omul de Cro-Magnon.Descoperite în Franţa, aceste specimene “au fost atât de greu de deosebit de cele de astăzi, încât chiar şi cei mai sceptici au trebuit să admită că era vorba de fiinţe umane.”