Prabusirea comunismului in Germania de Est

Prăbuşirea comunismului în Germania de Est a venit ca o consecinţă logică a evenimentelor care se succedau cu repeziciune în blocul sovietic, dar mai ales ca urmare a hotărârii Moscovei de a nu mai ajuta regimurile comuniste neostaliniste aflate în profundă criza de sistem. În ciuda marşurilor şi mitingurilor cu grijă orchestrate de liderii comunişti est-germani, în frunte cu Erich Honecker, nemulţumirea faţă de regim creştea, începând cu vara anului 1989, pe zi ce trecea.
În Berlinul de Est, Dresda, Leipzig protestatarii s-au încăierat cu forţele de ordine. Liderul comuniştilor est-germani a respins mişcarea de reformă iniţiată de M. Gorbaciov, subliniind pe de o parte diferenţele de situaţie dintre URSS şi RDG, iar pe de altă parte imposibila corelaţie dintre liberalizarea sistemului şi reusita economică.
Pentru a scăpa de presiunea lui M. Gorbaciov, Honecker a adaptat tactica „paşilor mărunţi“. Aceasta nu mai era adecvată în împrejurările descătuşării energiilor unor societăţi ţinute, decenii în şir, sub presiuni şi teroare. Ca şi Cehoslovacia, liderii est-germani şi-au dat seama că de vreme ce sovieticii nu numai că nu mai agreau folosirea violenţei pentru înăbuşirea nemulţumirilor, ci chiar o descurajau, ei vor trebui să sacrifice pe duri şi să promită lansarea imediată a unor reforme generale. La 18 octombrie 1989, la doar cateva zile după „sărbătorirea celei de-a 40-a aniversări a creării R.D.G“, CC al P.S.Unit German l-a eliberat din funcţie pe Erich Honecker şi l-a ales pe Egor Krenz.
Noul secretar general s-a angajat la o serie de reforme. Însă pentru el, ca pentru întreaga conducere a PSUG, era clar că mergerea cu reformele până la organizarea de alegeri libere si la reformarea sistemului politic, acestea ar fi dus imediat la dispariţia regimului comunist şi la RDG ca stat. În această privinţă un jurnalist vest-german scria: „Doar socialismul prusac sprijină pretenţia Berlinului de Est la un stat separat. Renunţând la aceasta, nu mai există nicio raţiune de a fi a Germaniei Răsăritene. Să permitem astăzi alegeri libere şi mâine vom putea la fel de bine să sărbătorim anshluss-ul cu Germania de Vest“ .
La sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie sute de mii de protestatari cereau, în principalele orase est-germane, legalizarea miscărilor de opoziţie, separarea puterilor între stat şi partidul comunist, libertatea cuvântului, alegeri libere şi desfinţarea STASI.
La 7 noiembrie 1989, întregul Birou Politic al PSUG a demisionat, iar la 9 noiembrie „Zidul Berlinului“ – expresia materială a Războiului Rece, a fost dărâmat. În faţa unei impresionante mulţimi de est şi vest-berlinezi, adunate la primaria Berlinului de Vest, cancelarul H. Kohl a afirmat: „Vreau să le spun tuturor celor din Republica Democrată Germană: suntem cu voi, suntem şi rămânem o singur naţiune.Suntem un singur popor“.
La jumătatea lunii noiembrie 1989, un Congres extraordinar al PSUG a recunoscut falimentul partidului. În încercarea de a se salva, aripa reformistă a schimbat denumirea partidului în Partidul Socialismului Democratic şi l-a ales în fruntea sa pe avocatul Gregor Gyse. Acesta considera că partidul trebuia să rupă cu moştenirea stalinistă şi să se angajeze spre valorile pluralismului şi a democraţiei. Nemulţumirea populaţiei era atât de mare încât, în decurs de câteva luni, chemarea la unificarea germană a căpătat o dimensiune naţională, partidele de opoziţie fiind de acord cu accelerarea acestui proces. În lipsa sprijinului extern în Germania de Est „comunismul s-a prăbuşit jalnic şi neplâns de nimeni“.